„La început, când găsea câte un pachet de fişe, căuta imediat ce îl interesa, apoi începu să zăbovească asupra unor nume şi imagini, fără nici un scop, doar pentru că erau acolo şi nimeni nu va mai intra vreodată în acel pod pentru a da la o parte praful ce le acoperea, sute, mii de chipuri de băieţi şi fete, uitându-se drept la obiectiv, cealaltă parte a lumii, aşteptând nici ei nu ştiau ce anume. În Arhiva Generală nu era aşa, în Arhiva Generală nu existau decât cuvinte, în Arhiva Generală nu puteai vedea cum se schimbaseră şi se schimbau chipurile, când acesta e lucrul cel mai important, schimbarea adusă de timp, şi nu numele, care nu se modifică niciodată.” (José Saramago, Toate numele)
Numele sunt neschimbate, ele nu pot să moară, pentru că ele nici nu trăiesc: nu viaţa le animă, ci memoria, aducerea aminte, nu moartea le aduce pieirea, ci uitarea. Arhiva Generală din oraşul nenumit, desprins de un spaţiu cultural şi un timp istoric anume, din Toate numele, este un imens depozitar de cuvinte, cuprinzând totalitatea numelor existente, ale oamenilor care au trăit din vechime până în prezent, şi ascunzând infinitatea numelor potenţiale din viitor. Labirintul de fişe ce o alcătuiesc este un labirint de cuvinte, de nume legate aleatoriu de viaţa unor fiinţe care le poartă şi de chipurile schimbătoare ale acestora, aşa cum pe pietrele de marmură din Cimitirul General (al cărui afluent se spune că este Arhiva Generală) sunt gravate nişte nume fără nicio legătură cu cele pe care le-au purtat defuncţii în viaţă, urmare a farsei unui păstor ce schimbă între ele numerele mormintelor. Soluţia din final de a reorganiza Arhiva Generală,  reunind arhiva numelor celor vii cu a celor morţi, are menirea de a readuce toate numele în prezent, pentru ca moartea unui om să nu aducă dispariţia lui în uitare.
Aşadar, cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa necunoscută de dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de uitare. Domnul José, umilul registrator al Arhivei Generale din romanul lui José Saramago, va avea această revelaţie, deopotrivă eşec şi izbândă, ce încheie labirintica lui căutare a femeii necunoscute ce poartă un nume ce, ironic, rămâne nenumit până în finalul romanului. Atras de farmecul ce învăluie numele unei femei necunoscute, asemeni lui, registratorul porneşte în căutarea unei fiinţe vii, iar înfrângerea lui nu este cauzată doar de obstacolul de netrecut al morţii femeii, ci şi de falia ce se adânceşte între numele cunoscut şi fiinţa necunoscută ce îl poartă. În final, domnul José porneşte cu luciditate într-o căutare nu a unui om, a femeii necunoscute, ci a certificatului ei de deces, pentru a aduce un nume, şi nu o fiinţă, din lumea morţii în cea a vieţii, din uitare în amintire. Domnul José trăieşte printre cuvinte, dar aspiră spre altceva, spre ceea ce se află dincolo de ele. Încercarea eşuată de a o găsi pe femeia necunoscută se dovedeşte a fi firul Ariadnei spre autocunoaştere, conducând la descoperirea fiinţei ce se află dincolo de propriul nume, singura ce îi este accesibilă şi în căutarea căreia a pornit de fapt dintru început.
Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 23 ianuarie 2012, de la ora 18, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE: descoperirea rupturii dintre chipul în continuă schimbare al omului şi numele său imuabil, dintre viaţă şi cuvânt, precum şi problematizarea balanţei dintre memorie şi uitare în asumarea trecutului. Am ales drept punct de plecare incursiunile domnului José prin tentacularul labirint de cuvinte din incitantul roman TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO, în traducerea Mioarei Caragea, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:
•    Care este raportul dintre cuvânt şi lume, dintre nume şi om, dintre semn şi viaţă, dintre datele arhivate şi intimitate?
•    Cum este înţeleasă relaţia dintre semn, semnificaţie şi sens în Toate numele?
•    Care sunt sensurile firului Ariadnei, labirintului, arborelui şi bibliotecii în structura romanului lui José Saramago?
•    Care este rolul păstorului ce schimbă între ele numerele mormintelor din Cimitirul General în construcţia romanului?
•    Este căutarea domnului José eşuată sau reuşită? Cum interpretaţi finalul romanului?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, SIMONA BURTĂ:

«Mă numesc Simona Burtă şi sunt elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, secţia Filologie. Printre pasiunile mele se numără, alături de citit, sportul şi cinematografia. Sunt o fire activă, mereu în căutarea unor noi provocări. Îmi place foarte mult să fiu înconjurată de prieteni şi familie pentru că sunt de părere că de la fiecare persoană din jurul meu am multe de învăţat. În viitor sper să lucrez în domeniul de marketing şi publicitate deoarece consider că oferă posibilităţi nelimitate de a da viaţă ideilor.
Într-un spaţiu necunoscut şi într-un timp neidentificabil… astfel are loc acţiunea enigmaticului roman al lui José Saramago. Un alt José este cel care se perindă printre rândurile acestei minunate cărţi, un José care începe ceva ce nu ar fi trebuit să înceapă vreodată el, un simplu funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile. În carte afli că, pentru a putea intra printre rafturile Arhivei, ai nevoie de firul Ariadnei, dar odată ce o citeşti, realizezi că şi tu ai nevoie de un fir al Ariadnei pentru a înţelege pe deplin cartea. În viziunea mea, José este cel care trebuie urmărit cu ajutorul acestui fir pentru că el este singurul care ne poate aduce lumina în înţelegerea cărţii.
Pentru început, José Saramago încearcă să realizeze prin José funcţionarul un portret al unui om care este însetat de cunoaştere, o cunoaştere care poate părea ciudată pentru început. Însă nu v-aţi gândit niciodată că aţi vrea să ştiţi mai multe despre femeia care stă lângă voi în staţia de tramvai sau despre doamna care vă serveşte la magazin zi de zi ? Probabil că mulţi dintre noi am speculat rareori această întrebare, însă introspecţia lui Saramago în mintea unui om care crede cu ardoare că viaţa unei fiinţe necunoscute merită la fel de mult să fie vizualizată cât viaţa unui alt faimos portughez din colecţia pe care o deţine este menită să demonstreze un punct de vedere inedit. Personal, ceea ce am desprins eu din această carte este că trebuie să laşi un semn, să fii cunoscut posterităţii ca să fi existat vreodată cu adevărat, ca să poţi să fii tu egal cu alţi o sută. Nu ne dorim oare asta cu toţii ? După moarte, câte persoane ne vor mai rosti vreodată numele?
,,Ca mine, se gândi domnul José. Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.”
O a doua chestiune care pe mine m-a frapat în cartea lui Saramago este evoluţia deosebită pe care aparent banalul funcţionar José o realizează. Un bărbat care nu părea a avea multe de zis iniţial, un fricos incurabil, ajunge să fie un stăpân deplin al psihicului său, fiind direcţionat în acţiunile întreprinse doar de propria voinţă. Deşi această voinţă se poate confunda la un moment dat cu nebunia, date fiind vocile cu care acesta se sfătuieşte, voci provenite din tavan. Şi tot aceste voci, acest tavan grăitor este cel care pune în dezbatere problematica sentimentelor sale pentru femeia necunoscută pe care o căuta cu disperare. Dragoste sau obsesie ? După părerea mea este dragoste, dragoste pentru satisfacerea propriei curiozităţi, pentru curiozitatea care îl incurajează, pentru curajul care îl transformă într-un bărbat diferit.
,,Cazul excepţional’’ al domnului José este investigat cu minuţiozitate, întrucât funcţionarul, deşi recunoaşte că ar trebui să îi fie teamă, nu se dă în lături de la nimic. După constatarea mai mult sau mai puţin surprinzătoare a morţii femeii, înmormântată în sectorul sinucigaşilor din cimitir, accentul cade pe scena în care domnul José se întâlneşte cu păstorul. Într-un final, pentru domnul José, ce cântărise mai mult în curiozitatea pe care îl măcina : dorinţa de a identifica numele cu o persoană sau persoana cu un nume?
,,Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine, Spuneţi-mi dacă vedeţi aici cea mai mică urmă de profanare, Faptul că le-aţi schimbat numele înseamnă o profanare, şi nu una neînsemnată, E de înţeles faptul că un registrator al Arhivei Generale a Stării Civile poate avea asemenea idei despre nume. Păstorul se întrerupse, făcu un semn câinelui să meargă după o oaie care se îndepărtase de turmă, după care continuă, Încă nu v-am spus din ce motiv am început să schimb între ele plăcile pe care sunt scrise numerele mormintelor, Nu cred că mă interesează, Nu cred că nu vă interesează, Să auzim, Dacă e adevărat, aşa cum am convingerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiţi, cei de aici, datorită răutaţii unui păstor, cum aţi numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjaţi, adevărul e că şi dacă aş vrea, n-aş mai fi în stare să îmi aduc aminte de locurile certe, singurul lucru pe care-l ştiu e gândul care îmi vine în minte când trec prin faţa uneia dintre aceste plăci de marmură cu numele complet şi cu respectivele date de naştere şi de moarte, Ce gând, Că e posibil să nu vedem minciuna chiar când o avem sub ochi.’’
Un final  al cărţii care spune multe despre separarea vieţii de moarte, despre imposibilitatea de a găsi un prezent comun, care să poată fi împărţit de cei vii şi de cei morţi. O arhivă comună, un fapt imposibil pentru că în final viaţa nu e moarte, moartea nu e viaţa, dar voinţa de a le contabiliza pe amândouă într-o Arhivă, fie ea şi separată, este ceva mai presus de firea umană.
,,Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.” În concluzie, eroul continuă şi după final să vegheze asupra unui nume. Ironic, dat fiind faptul că alt nume decât al său nu este în toată cartea, un alt nume care să-l vegheze pe el, rămas în continuare un simplu funcţionar al Arhivei. »

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 23 ianuarie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului ZORBA GRECUL al lui NIKOS KAZANTZAKIS printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului grec:
1. HRISTOS RĂSTIGNIT DIN NOU (sau HRISTOS RĂSTIGNIT A DOUA OARĂ, 1948, la 2 ani după ZORBA GRECUL) – unul dintre cele mai controversate romane ale lui Nikos Kazantzakis, respins de Biserica Ortodoxă din Grecia pentru suspiciunea de blasfemie. Acţiunea reia alegoric traseul patimilor christice, într-o identificare tot mai accentuată a localnicilor satului Lycovrysi (Izvorul Lupului) cu episodul biblic corespondent, catalizată de tradiţia punerii în scenă, odată la şapte ani, în Săptămâna Patimilor, a unei piese de teatru cu această temă. Rolurile sunt distribuite de părintele Grigoris: apostolii vor fi negustorul Iannakos (Petru), cârciumarul Kostandis (Iacov), Mihelis, fiul boierului Patriarheas (Ioan) şi Panaiotaros (Iuda), Maria Magdalena va fi văduva Katerina, iar rolul lui Hristos îi va reveni păstorului Manolios. Dacă aceşti actori îşi vor asuma aceste roluri şi se vor transfigura pe parcursul romanului până la identificarea totală cu acestea, şi ceilalţi localnici îşi vor găsi propria partitură în piesa de teatru: desfrânatul Aga va fi un nou Pilat din Pont, iar părintele Grigoris va fi Caiafa, întrucât îl va ucide în final pe Manolios pentru vina de a fi încercat, împreună cu prietenii lui, să ajute un grup de refugiaţi, supravieţuitorii unei înfruntări cu turcii, pe care comunitatea din Lykovrysi refuză să îi adăpostească şi să le ofere vreun sprijin.
2. ULTIMA ISPITĂ A LUI HRISTOS (terminată în 1951, publicată mai întâi în traducere, iar în greacă de abia în 1955) – o altă carte controversată, inclusă în 1954 de Vatican în Indexul Cărţilor Interzise, ecranizată de regizorul Martin Scorsese în 1988. De data aceasta romanul nu prezintă o identificare a unui actor cu destinul lui Hristos, ci chiar frământările şi ispitele adevăratului Hristos, scoţând la lumină îndoielile, teama şi şovăielile atât de omeneşti de dinaintea crucificării. Dimensiunea umană a lui Hristos îi asigură libertatea alegerii, răstignirea fiind consecinţa unei hotărâri deliberate, în urma biruirii ultimei ispite, cea mai grea de surmontat, cea a fugii de pe Cruce, a dezertării, a trădării misiunii încredinţate de Dumnezeu Tatăl, pentru o viaţă obişnuită, cu bucuriile ei simple, cu promisiunea fericirii lumeşti şi a întemeierii unei familii. Tentaţia se destramă însă de îndată, Hristos alege, liber, jertfa, ducându-şi misiunea la bun sfârşit şi deschizând astfel calea unui nou început.

3. LIBERTATE SAU MOARTE (CĂPITAN MIHALIS, 1953) – o carte scrisă de Nikos Kazantzakis în onoarea tatălui său, care purta acest nume şi care l-a inspirat în construirea acestui personaj vulcanic, conturat parcă după dictonul care a devenit faimosul epitaf al lui Kazantzakis: „Nu sper nimic. Nu mi-e teamă de nimic. Sunt liber”. Acţiunea e plasată în timpul luptei cu turcii pentru independenţa Cretei (1889), episod care l-a marcat profund pe Kazantzakis şi care se regăseşte de altfel şi în Zorba Grecul, povestit cu patimă de personajul omonim. Destinul eroic al lui Mihalis este încadrat într-o adevărată saga, în care se distinge figura tatălui său, Sifakas, care moare culcat pe pământ, sub un lămâi înflorit, ascultând cântecele de vitejie a strămoşilor şi înconjurat de numeroasa familie de la care aşteaptă vajnici urmaşi. Şi fiul său, Mihalis, are parte de o moarte proverbială, luptând cu turcii alături de nepotul său, intelectualul Kosmas, sub strigătul de luptă care dă şi titlul romanului, „Libertate sau moarte”.
4. FRATRICIZII (1964) – acţiunea se petrece din nou în vremea unui război, de data aceasta a războiului civil din anii 1940, iar taberele iau de data aceasta chipul celor două ideologii care îi învrăjbeau pe oameni pe plan mondial: fascismul şi comunismul. Părintele Ianaros încearcă să-i împace în Săptămâna Patimilor pe localnicii satului său, dezbinaţi de cele două culori fatidice, negru şi roşu, şi de ideologiile lor aferente, dar încercarea sa sfârşeşte în sânge: va fi ucis chiar din ordinul fiului său, căpitanul Dracos, aflat în fruntea celor seduşi de ideologia comunistă. Dacă Dracos alege ura şi crima, Ianaros, asemeni lui Manolios, încearcă să învingă violenţa prin jertfă şi ura prin iubire.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU: «Spre finele anului trecut – dacă e să o luăm calendaristic – a avut loc cea mai recentă întâlnire a „Cititorilor Celebri”. Pornind de la romanul lui Nikos Kazantzakis, Zorba grecul, am discutat despre două aspecte esenţiale ale spiritului uman, aspecte care de fapt se leagă unul de celălalt, explicitându-se reciproc: este vorba despre dans si despre libertate. Tot in cadrul acestei întâlniri, ne-am bucurat de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara. Un lucru foarte important, observat chiar de dumnealui, mi-a atras atenţia în mod deosebit : este vorba despre legătura stabilită între ritmul dansului şi ritmurile universale. Mi-a adus aminte tocmai de acele fenomene cosmogonice în care mişcarea are un rol esenţial, primordial, astfel, s-au creat suficiente mituri în care nu numai mişcarea, dar chiar dansul însuşi reprezintă factorul principal care a determinat instaurarea ordinii în cadrul stării haotice iniţiale. Aşadar, prin dans, se reiterează acest fenomen care coincide cu ceea ce se cheamă „crearea lumii”, dansul fiind chiar o componentă esenţială în ritualurile religioase primitive.
Însă cum se explică legătura dintre dans şi libertate? În ce mod e determinată libertatea de ritmurile despre care am vorbit mai sus?
În primul rând, dansul presupune anumite cadenţe, anumite structuri repetitive, dar şi anumite norme. Dar odată ce se trece dincolo de aceste aspecte mai mult sau mai puţin tehnice, odată ce trupul, spiritul şi sufletul se armonizează şi se acordă cu ritmurile dansului, fiinţa va deveni liberă. Aceasta e libertatea lui Zorba, însă totodată şi libertatea lui Buddha a cărui perspectivă încearcă să o adopte protagonistul romanului, dar nu reuşeşte. De ce? Concepţia lui Buddha merge în aceeaşi direcţie în care se îndreaptă însuşi dansul: sufletul e supus unui şir de încarnări, unde fiecare trup trăieşte în fond aceleaşi experienţe. Sufletul îşi va obţine libertatea numai atunci când va reuşi să depăşească acest cerc vicios în care ataşamentul faţă de tot ce e materie joacă un rol fundamental. Experienţele sunt însă limitate ca număr, se repetă odată cu fiecare încarnare, iar mai mult decât atât, detaşarea de materie presupune respectarea anumitor reguli de conduită morală şi spirituală. Odată ce fiinţa va înţelege aceste aspecte, îşi va primi libertatea. Exact ca şi în cazul dansului. Însă personajul-narator al romanului lui Kazantzakis rămâne un simplu spectator, chiar admirator al aceluia ce încearcă să întruchipeze libertatea pe care el preferă să o studieze detaşat, numai la modul teoretic, al aceluia care se îndreaptă prea puţin conştient şi voluntar – mai degrabă natural – spre o Nirvană despre care poate că nu a citit niciodată, însă pe care o cunoaşte mult mai bine decât acei simplii teoreticieni ai ei.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Suficiente date din biografia lui Nikos Kazantzakis pot îndreptăți un cititor excesiv de scrupulos să vadă în Viața și peripețiile lui Alexis Zorba mai degrabă o carte autobiografică decât un produs al imaginației. Pentru mine, însă, acest roman este, în primul rând, o radiografiere a unei stări de spirit. O stare de spirit deopotrivă veselă și tristă, jucăușă și reflexivă, deschisă și ermetică, exprimând paradoxul și ridicând antiteza la rang de artă.
Naratorul (reprezentant al unei minorități pe cale de dispariție) și Zorba (puternic individualizat, inclasabil) formează un duo al contrariilor ce se atrag, completându-se reciproc și anulându-și treptat elementele distinctive, astfel încât ajung să ofere imaginea unui personaj unic, ce înglobează caracteristicile amândurora. În multe pasaje dialogate cei doi prieteni dau, rând pe rând, impresia adresării către o umbră construită pe măsura propriei lor identități. Astfel, Zorba formulează, destul de des, interogații dintre cele mai surprinzătoare, pentru ca tot el să fie cel care găsește și răspunsurile, răspunsuri menite să-l contrarieze pe tovarășul și stăpânul său. Rolurile între cei doi se schimbă mai mereu pe parcursul derulării acțiunii, astfel că Zorba pendulează strălucit între ipostaza inițiatorului și cea a inițiatului, confundând adeseori plajele cretane cu luminile rampei. El nu este nici pe departe un învățat plin de ifose și îmbibat de teorii, ci un adept al alternativei cunoașterii pe calea empirico-intuitivă, prin apelul la simțuri și la (re)descoperirea sinelui. Naratorul nu se lasă, în cele din urmă, subjugat de Zorba, rămânând mai departe în sfera teoretică, alegând viața ,,abstractă’’ în pofida celei active, rămasă pradă instinctelor exacerbate. Din acest punct de vedere, romanul poate fi văzut și ca o exemplificare a victoriei, mai mult sau mai puțin tardive, a civilizației moderne împotriva celei antice. Nu trebuie uitat, însă, că în absența celei dintâi lumea de astăzi ar fi fost mult mai săracă.
Unul dintre marile merite al acestei cărți este acela de a fi impus un personaj cvasi-mitologic ce amenință, în dansul său hipnotic, să evadeze din mijlocul paginilor și să se tranforme într-o figură reprezentativă a unei libertăți atotștiutoare și hipersensibile.»

PAULA IUGA (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Pentru început aş dori să mulţumesc pentru invitaţia la întâlnirea lunară a clubului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” de la librăria Cărtureşti, admir iniţiativa de a face din citit o artă.
Eu una iubesc cărţile şi ador să le lecturez. Deşi nu am citit toate recomandările clubului, sunt convinsă că o voi face. M-a impresionat faptul că clubul din care fac parte este unul de elită, toţi cititorii devin celebri o dată pe lună în atmosfera primitoare a unei librării.
Un alt punct forte al acestui club este gama variată de cărti alese. Deşi eu una prefer carţile care au adeseori un final fericit, gen romance, am descoperit şi alt gen de cărţi, care, asemenea oamenilor, sunt învăluite de mister şi au propria lor personalitate.
Îmi place faptul că dezbatem părerile noastre legate de cartea citită şi astfel înţelegem mult mai bine acţiunea care se petrece, învăţând de fiecare dată ceva nou.”
ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Libertatea este ceva atât de complex încât nu poate fi descrisă cu ajutorul cuvintelor. Personajul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, întruchipează libertatea, el nu se teme de nimic şi nu speră nimic, el este liber. „Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber” e chiar epitaful lui Nikos Kazantzakis. Nefiind îngrădit de trecut sau de viitor, Alexis Zorba trăieşte fiecare moment şi îl preţuieşte cu adevărat. De cele mai multe ori ne pierdem vremea gândindu-ne la zilele ce au trecut sau la zilele ce vor urma fără să acordăm prea mare atenţie prezentului. Viaţa se raportează din ce în ce mai mult la „ce ai făcut?” sau „ce vei face?”, trăim în trecut sau în viitor şi tot mai puţin în prezent. Prin exuberanţa şi vivacitatea lui Alexis Zorba ni se aduce aminte că este important să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm chiar şi de lucrurile mărunte şi să ştim să mergem înainte atunci când viaţa ne aruncă în cale un necaz. Jupânul sau şoarecele de bibliotecă reprezintă omul ale cărui clipe se pierd în monotonia vieţii cotidiene, iar Zorba intervine în paginile vieţii acestui om şi îl învăţa să trăiască. Îi împărtăşeşte jupânului din culorile vii pe care le deţine şi îi arăta ce înseamnă viaţa. Plin de viaţă şi jovial, Zorba pune suflet în tot ceea ce face, trece cu zâmbetul pe buze peste problemele pe care le întâlneşte şi emană întotdeuna acest parfum fin şi delicat numit „libertate”».

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Autorul, Nikos Kazantzakis, a făurit un roman desăvîrşit, care merită un loc important în literatura universală. Este impresionant modul în care se împletesc în sutele de pagini presărate cu mii de cuvinte, două lumi opuse, una reprezentată de sufletul care traia al lui Zorba şi una reprezentată de creierul care analiza şi raţiona în permanenţă al jupânului. În ciuda faptului că aceste lumi sunt opuse, Zorba şi jupânul au avut nevoie unul de celălalt. Experienţa lui Zorba l-a facut pe acesta să aibă puterea de a intui. La începutul romanului acesta parcă intuieşte că jupânul avea nevoie de el. Jupânul, un englez pe jumătate grec, era un scriitor aflat în „pană de idei” care nu se cunoştea pe sine, dar care porneşte în căutare. Astfel hotarăşte să se ocupe de mina moştenită, iar astfel are norocul să-l întâlnească pe cel pe care-l căuta.
Zorba este cu desăvîrşire un personaj complex. Din complexitatea sa consider că libertatea, dar şi generozitatea sunt cele mai valoroase trăsături ale personajului. Libertatea este reflectată în multe momente în carte, însă acest subiect l-am expus deja mai detaliat in cealaltă scriere a mea, eseul care a însoţit invitaţia la întâlnirea de la librăria Cărtureşti. Generozitatea lui Zorba este, de exemplu, reprezentată de relaţia sa cu Bubulina. Aceasta este, pot spune, un simbol, ea este femeia care a „căzut” din lux într-un sat sărăcăcios din Creta. O femeie rafinată şi educată din Franţa, înconjurată în permanenţă de bărbaţi, care a ajuns să trăiască singură. Însă gestul suprem al generozitaţii lui Zorba este reflectat în special în momentul în care acesta „o cedează” oarecum pe văduvă jupânului. Toate acestea se desfăşoară într-o comunitate specific cretană, o lume dură, seacă, însă capabilă să trăiască la maxim cu înflăcărare.

Prin toate acestea, această carte îmi va rămîne cu siguranţă în minte, dar şi în suflet. Este impresionant cum jupânul a învăţat de la „călăuza sa”. Aceste învăţături au evadat din paginile cărţii şi au invadat lectorul. Iar din aceste învăţături cea care m-a impresionat cel mai mult a fost aceea că Zorba iubea, însă cu toate acestea nu era legat de nimeni. Acestea m-au dus cu gândul la ideea că atunci cand iubeşti nu trebuie să ceri nimic în schimb şi nici nu trebuie să consideri persoana iubită o proprietate. Însă nu trebuie nici să devii proprietatea unor bunuri materiale, iar Zorba ştia acest lucru. Mi-a plăcut că Zorba a reuşit să-mi aducă aminte că în viaţă este necesară şi un pic de nebunie fiindcă aceasta, aşa cum expunea şi Erasmus din Rotterdam în Elogiul nebuniei, te face să fii fericit.
În încheiere, aş dori să îl laud pe autor, la fel ca la începutul acestei scrieri. Consider finalul cărţii ca fiind un excelent „open ending”. Faptul că Zorba i-a lăsat moştenire jupânului santuriul pe mine m-a făcut să continui romanul cu câteva pagini. Cred că Zorba, prin intuiţia sa, a ştiut că jupânul este cu adevărat liber şi că astfel se poate folosi de santuri pentru a-şi exprima libertatea aşa cum o făcuse şi el. De asemenea, pesonal, am apreciat faptul că jupânul nu are un nume în roman, ca lector am fost şi mai atentă şi mai implicată în roman. Însă nu aş dori să mă opresc aici cu o concluzie clară asupra acestei cărţi, deoarece orice discuţie despre roman se poate întinde pe nenumărate pagini datorită măreţiei lui.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «În viaţa aceasta suntem într-o continuă căutare. Dar găsim ceea ce căutăm? Sau mai bine zis ştim ce să căutăm? În romanul lui Nikos Kazantzakis, jupânul spune la un moment dat : „Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, un suflet mare în stare brută.”
Romanul  Zorba Grecul a prilejuit cea de-a 17-a  întâlnire a cititorilor celebri timişoreni. Am fost provocaţi să despicăm romanul (fictiv vorbind), să analizăm fiecare parte, atom, nucleu al acestuia, însă pentru aceasta am avut nevoie de o parte din noi: raţiunea. Voi începe tocmai din nucleul romanului, cu Zorba. Cine e Zorba? Pe scurt, Zorba e întruchiparea libertăţii, ştiind să se bucure de fiecare clipă şi de fiecare aspect al vieţii.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este alăturarea contrariilor: Zorba şi jupânul, precum şi felul în care este percepută libertatea de către fiecare. Discuţiile noastre s-au focalizat tocmai pe acest subiect. Ne-am întrebat dacă libertatea e doar un cuvânt. Personal, cred că da, libertatea e doar un cuvânt pentru jupân. Acesta trăieşte printre cuvinte, printre cărţi, cunoaşte lumea din perspectiva cărţilor. Pentru a simţi libertatea, jupânul ar trebui să se rupă de această lume. Pe de altă parte, libertatea depăşeşte limita cuvântului pentru Zorba, acesta nu o defineşte, ci o trăieşte. Zorba nu e erudit, însă are experienţa vieţii, venind cu răspunsuri uimitoare. În plus, dacă am încerca să definim libertatea în cuvinte, aceasta nu ar exista.
De asemenea, mi s-a părut interesant faptul că este prezentată complexitatea fiinţei umane. Omul, pentru a fi desăvârşit, trebuie să fie împlinit atât spiritual, cât şi trupesc. Zorba e liber deoarece îndeplineşte aceste condiţii. Nu refuză prezenţa feminină în jurul său, el trăiind în prezent, nicidecum în trecut sau viitor. Pe de altă parte, jupânul îşi limitează singur împlinirea, acesta fiind împlinit doar din punct de vedere raţional. Cu toate acestea, cărţile nu îl aşază mai presus.
Un alt aspect pe care l-am comentat este dansul. Exprimă acesta libertatea sau nu? Eu aş introduce mai degrabă termenul de echilibru. Într-adevăr, dansul te rupe de lumea reală, atât fizic, cât şi spiritual. Dansând, te desprinzi de pământ, pluteşti, te desprinzi de grijile vieţii cotidiene. Dansul şi muzica coexistă deoarece dansul presupune mişcări ritmice. Totodată, dansul nu înseamnă doar libertate, însemană reguli, ordine, disciplină. Însă, bucuria pe care o simţi atunci când dansezi te face să uiţi de toate acestea, dar fără a le da deoparte. La un moment dat, Zorba refuză să danseze. Dansul nu e ceva obişnuit, e ceva special. Prin intermediul acestuia transmiţi gânduri, sentimente.
Discuţiile au fost pline de viaţă. Şi cum altcumva ar fi putut fi decât în concordanţă cu Zorba. Răspunsurile nu au întârziat să apară, însă la noi personajele contradictorii au format un întreg. Am preluat de la Zorba uşurinţa de a răspunde oricărei întrebări, dar ne-am cufundat şi în cărţi, la fel ca jupânul.  Ne-am simţit liberi şi împliniţi din toate punctele de vedere.
În concluzie, pot  spune că întâlnirea cititorilor celebri a fost una desăvârşită. Ne-am bucurat de fiecare clipă şi ne-am dat seama că aşa cum spune şi Nikos Kazantzakis: „Viaţa nu poate  fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar rece cu apă într-o zi toridă de vară, de a te bucura de îmbrăţişarea tandră a unei femei, de a te pleca în faţa lui Dumnezeu. Fără acestea,<< a trăi >> nu înseamnă nimic.” »

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Humanitas Fiction pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă aşteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 23 ianuarie 2012, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

„Nu ştiam dacă trebuie să mă supăr, să râd sau să îl admir pe acest om primitiv care, spărgând coaja vieţii – logică, morală, onestitate – atinge substanţa. Toate micile virtuţi, atât de folositoare, îi lipsesc. Nu i-a mai rămas decât o virtute incomodă, dificilă şi primejdioasă, care-l împinge irezistibil spre limita extremă, spre prăpastie. Acest muncitor ignorant, când scrie, rupe peniţele în graba lui plină de nerăbdare. La fel ca pe oamenii care şi-au lepădat primii pielea de maimuţă, sau pe marii filozofi, problemele fundamentale îl domină. Le vede ca pe nişte necesităţi imediate şi urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile pentru prima oară. Fără încetare, se miră şi întreabă. Totul îi pare miraculos şi, în fiecare dimineaţă, când deschide ochii şi vede pomii, marea, pietrele, o pasăre, rămâne cu gura căscată. «Ce e minunea asta? strigă el. Ce sunt toate aceste taine care poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?»” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Iată unul dintre portretele grăitoare pe care „şoarecele de bibliotecă” din cel mai citit roman al lui Nikos Kazantzakis i-l face „bufonului” său, Alexis Zorba: neinstruit, nechibzuit, de o cutezanţă primitivă, acesta are curajul să spargă „lupa” raţiunii pentru care totul are o explicaţie şi pur şi simplu să trăiască tainele lumii. Dacă oamenii instruiţi nu sunt „decât nişte păsări smintite ale văzduhului”, depărtându-se tot mai mult de viaţă, lui Zorba „i s-a deschis mintea, i s-a lărgit inima” prin contactul nemijlocit cu miracolele ei, asemeni şarpelui care „stă cu tot corpul lipit de pământ şi află în felul acesta toate tainele lumii”. Uimirea mereu proaspătă a lui Zorba în faţa darurilor simple ale vieţii reînnoieşte „virginitatea lumii”, iar secretul acestei revrăjiri se află în trăire, în intuiţia ce taie nodul gordian al problemelor fundamentale. Zorba „e cel care a găsit adevărul” pentru că a împăcat înăuntrul său pe „cei doi duşmani de veacuri”, „carnea” şi „sufletul”, pentru că a ajuns la „o atât de amicală înţelegere între om şi univers” şi pentru că trupul lui nărăvaş, mintea lui deschisă şi inima lui lărgită alcătuiesc un tot armonios. În vreme ce jupânul, şoarecele de bibliotecă, chinuit de mirajul Neantului, încearcă o amuţire şi o adormire a lor, ghidându-se după îndemnul budist „Deşertaţi-vă măruntaiele, deşertaţi-vă cugetul, deşertaţi-vă inima!”, Zorba propune o neistovită trezire a lor. Jupânul caută să transforme materia în spirit, iar Zorba în bucurie, ceea ce, ne avertizează naratorul, „pe alt plan, înseamnă acelaşi lucru”. Poate că sub aparenţa unei continue înfruntări, cele două viziuni, întrupate în jupânul şi Zorba, deşi par potrivnice, se completează una pe cealaltă, dovadă că şi cele două personaje se caută şi au nevoie unul de celălalt pentru a ajunge „pe calea cea bună” a adevărului, la eliberare. Comunicarea lor e posibilă mai ales dincolo de cuvinte, prin „adevăratul alfabet” al lui Zorba, în acordurile capriciosului santuri al lui Zorba şi prin dansul care taie funiile care ne trag în jos – fie ele bani, ambiţii, patimi, ideologii – ajutându-ne să descoperim „în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea”.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru ultima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 12 decembrie 2011, de la ora 18, cu tema DANSUL LIBERTĂŢII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL: descifrarea mecanismelor ficţionale de nuanţare a anticului îndemn „Carpe diem”, precum şi problematizarea posibilelor forme de eliberare din funiile amăgirilor care ne subjugă şi ne răpesc plenitudinea vieţii. Am ales drept punct de plecare tulburătoarea lecţie de viaţă la „şcoala lui Zorba” din incitantul roman ZORBA GRECUL al lui NIKOS KAZANTZAKIS, republicat recent, în 2011, în Colecţia Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction, căreia îi mulţumim pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt semnificaţiile metaforice ale dansului în structura romanului lui Nikos Kazantzakis?
• Care sunt resorturile şi mizele revoltei lui Zorba?
• Care este raportul dintre erudiţie şi trăire în romanul Zorba Grecul?
• Întruchipează şoarecele de bibliotecă şi bufonul extreme ireconciliabile sau ipostaze complementare ale omului în căutarea libertăţii?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, DALIA STOIA:

« Mă numesc Dalia Stoia şi sunt elevă în clasa a XI-a Filologie la Liceul Teoretic “William Shakespeare” din Timișoara. Sunt o fire foarte calmă, dar foarte timidă şi tăcută. Lectura înseamnă pentru mine o formă de cunoaştere şi de învăţare deoarece fiecare filă citită reprezintă pentru mine o nouă experienţă şi un nou exemplu. Cărţile şi psihologia sunt marea mea pasiune. Din păcate nu sunt hotărâtă pe care dintre cele două să o aleg pentru a construi o carieră. Cu toate acestea sunt sigură că voi rămâne veşnic îndrăgostită de amândouă şi mă consider şi o norocoasă pentru că pot să le combin, de exemplu, într-o interesantă carte de psihologie!

„Asta-i libertatea, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni grămadă monedele de aur şi, deodată, să-ţi învingi pasiunea şi să-ţi azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva e şi asta tot o formă de sclavie. Să te sacrifici pentru o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpînul se plasează mai la înălţime , cu-atât funia sclavului se lungeşte? Ar putea atunci să se zbenguie şi să zburde pe-o arenă mai încăpătore şi să moară fără a da de funie. Asta se numeşte aşadar libertate?” Sau ce se numeşte libertate? Care este definiţia ei? Ce înseamnă libertate? Poate cu toţii avem un răspuns. Poate nu. Însă, cu siguranţă, Zorba Grecul avea răspunsuri pentru aceste întrebări. Prin intermediul romanului avem prilejul, noi, cei care ştim sau nu ştim ce este libertatea, să găsim răspunsuri sau să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă adevărata libertate!

Romanul modern nu are o acţiune spectaculoasă însă e plin de…substanţă, de răspunsuri, de pilde. Acţiunea debutează într-o cafenea unde personajul prin ochii căruia am putut vedea şi noi, pe care îl voi numi „jupânul”, aşa cum îi spunea şi Zorba, era înăbuşit de amintirea şi de dorul prietenului său plecat în Caucaz. La un moment dat, uşa se deschide şi înăuntru pătrunde un „personaj” straniu cu „o inimă vie , o imensă gura lacomă, un suflet mare în stare brută”, numit Alexis Zorba. Acesta intră direct în conversaţie cu „jupânul”, iar în scurt timp îl convinge să-l ia alături de el în Creta unde „jupânul” avea nevoie de muncitori pentru o mină de lignit. Restul acţiunii se desfăşoară în Creta. Aici cele două personaje se împrietenesc cu madam Hortense sau, după cum îi spunea Zorba, Bubulina. Zorba şi madam Hortense vor dezvolta pe parcursul acţiunii o relaţie nu tocmai de prietenie. După un incident la mină Zorba pune la cale un plan şi anume să construiască un teleferic ca o nouă afacere. Pentru materiale Zorba face o călatorie unde are o relaţie cu o tânără. Relaţia lui Zorba cu Bubulina se sfârşeşte prin moartea acesteia. Afacerea se dovedeşte a fi, în final, un eşec, deoarece telefericul se prăbuşeşte la propriu, însă la figurat această scenă constituie un important moment în viaţa personajelor. În final Zorba şi „jupânul” se despart şi fiecare o ia pe alt drum. Chiar dacă au ţinut legatura prin intermediul scrisorilor, cei doi nu se vor mai revedea, romanul încheindu-se cu moartea lui Zorba.

Figura centrală a romanului, Zorba, este, aşa cum am spus la început, un pesonaj care deţine libertatea deplină. Acesta era doar un om simplu, fără carte, care a călatorit mult, a avut toate meseriile, pe când „şoarecele de bibliotecă”, cum i se mai spunea „jupânului”, era un om educat, crescut în Anglia, care şi-a petrecut tot timpul printre cărţi. La prima vedere oricine ar crede că „şoarecele de bibliotecă” deţine o viaţă…vie, adevărată, cu tot ce implică ea, că deţine răspunsuri, iar că omul simplu şi necioplit deţine o viaţă goală, înconjurată doar de acţiuni irelevante si lipsite de substanţă. Însă sensul cuvintelor artă, dragoste, frumuseţe, puritate, pasiune erau explicate de Zorba prin „cele mai simple cuvinte omeneşti”. El ar putea fi cu siguranţă profesorul care îi dă cu uşurinţă lecţii de viaţă nu doar „jupânului”, ci oricui. Omul acesta „n-a fost la şcoală şi creierul lui nu s-a deformat. A fost supus la toate încercările, i s-a deschis mintea, i s-a lărgit inima, fără a-şi pierde cutezanţa primitivă. Toate problemele complicate, de nesoluţionat pentru noi, el le rezolva printr-o lovitură de sabie, ca Alexandru cel mare, compatriotul său”. Acest fragment descrie exact ceea ce spuneam mai sus şi anume că Zorba a fost un om care a ştiut să trăiască! În timp ce Zorba trăia, bietul „şoarece de bibliotecă” îsi trăia drama. Acesta debutează în roman tânjind după prietenul său, prieten care trăia aceeaşi dramă ca el, aceea a iluziei de a trăi, de a fi liber. „Eram liber să aleg. Ţineam în mână minuscula ediţie Dante, îmi savuram libertatea”. Astfel se scălda acest pesonaj, în libertatea sa exterioară, înainte de a-l întâlni pe Zorba. Pe parcurs, după ce trăieşte alături de Zorba, „şoarecele de bibliotecă” evoluează în om. „… mi-am ratat viaţa, gîndeam eu. Dacă aş putea sa iau un burete şi să şterg tot ce-am învăţat, tot ce am auzit  şi apoi să intru în şcoala lui Zorba şi să încep cu marele, cu adevăratul alfabet! Cât de diferită ar fi calea pe care aş apuca-o!” Personajul era conştient de goliciunea vieţii sale şi îl invidia pe Zorba fiindcă „el e cel care a găsit adevărul” fără nicio carte. „Transformarea” pesonajului nu a fost una uşoară, deoarece ceva îl reţinea. Abia după mult timp reuşeşte să facă primul pas spre a atinge o viaţă mai…, viaţa. Cred că cea mai bună „definiţie” a vieţii pe care a dus-o „jupânul” înainte de a-l cunoaşte pe Zorba este dată chiar de el: „Viaţa mea apucase pe un drum greşit şi contactul meu cu oamenii nu mai era decât un monolog interior. Decăzusem până într-atât, încât dacă aş fi avut de ales între a mă îndrăgosti de-o femeie sau a citi o carte bună despre dragoste, alegeam cartea.” Însă, din fericire, personajul ajunge să aleagă şi să trăiască. Momentul care l-a determinat a fost generat de o consecinţă a scenei în care telefericul se prăbuşeşte. Scena mă face să surâd, deoarece modul în care autorul relatează scena este chiar hilar. Iar dacă tot am ajuns să vorbesc despre scrierea în sine, trebuie să precizez că modul în care este relatat romanul şi, mai ales, descrierile personal m-au încântat printr-o frumuseţe simplă şi pură. Revenind la scena telefericului, aceasta reprezintă strigătul final pentru trezirea la viaţă a personajului. După ce toată afacerea i s-a prăbuşit odată cu telefericul şi „totul era pierdut”, personajul parcă este eliberat dintr-o temniţă pe care el singur şi-a creat-o. „Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai!”, aceste cuvinte au reprezentat promisiunea unui nou început pentru acest personaj. După ce a rostit aceste cuvinte, „jupânul” îi cere lui Zorba să îl înveţe să danseze. Dânsul i-a generat personajului „o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţiile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam odată cu ea.”. Libertatea lui Zorba nu mai ţopăia demult într-un colţ uitat, ea dansa. Totul începea printr-un salt. Apoi „picioarele şi mînile îi deveneau aripi” şi îşi azvârlea trupul pe pămînt, iar el plutea mult deasupra, devenit pasăre, sfidând şi provocându-l pe Dumnezeu, strigându-i „Ce poti să-mi faci, Atotputernice? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta pagubă. Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus, am avut răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!” Dansul său era o formă de exprimare, el vorbea cu trupul, dar acesta însemna şi strădania sa de a învinge legile fizicii, legile lumii, legile lui Dumnezeu, totul, uşurându-şi într-un mod unic sufletul, înălţându-l cât de mult dorea. Dansul lui Zorba era o explozie care îl elibera. Era o explozie fie de fericire, fie de tristeţe, ca atunci când i-a murit fiul, iar Zorba a început să danseze. Era un dans al libertăţii. Libertatea lui Zorba este una interioară, pe el poţi să-l închizi într-un turn uitat de lume, însă el va fi tot liber. Libertatea lui înseamnă să nu depinzi de nimeni şi nimic, mai ales de cele materiale, să poţi să „azvârli în aer” tot ceea ce te poate lega. Trupul lui Zorba putea fi sclavul oricui, al orcărei munci, însă sufletul lui putea zbura departe oricând. Zorba nu putea dansa sau cânta la santuri oricând, însă putea oricând să facă orice muncă, oricât de grea. Dansul şi cântatul îi veneau din suflet şi din minte, care erau libere, doar ale lui, nu le controla nimeni.

Zorba trăia de parcă ar muri „în fiecare clipă”! Pentru că ştia că „veşnicia e fiecare din minutele care trec”.

La început am spus că Zorba ne va da răspunsuri. Ne-a răspuns, dar ne-a şi arătat ce înseamnă libertatea. Ne-a mai dat cu generozitate şi un sfat, în caz că am realizat că nu suntem liberi însă dorim acest lucru „aşa se eliberează: îndopându-se cu toate până peste cap”, pentru că nu poţi să „te lepezi de diavol dacă nu devii tu însuţi un drac şi jumătate” şi pentru că, de fapt, „totul e simplu în lumea asta”, iar timpul nu trebuie pierdut.

Zorba este personajul pe care îl admir, dar îl şi respect. Îl admir datorită libertăţii pe care o deţine şi îl respect datorită viziunii sale despre femei. Relaţia sa cu Bubulina a însemnat enorm pentru aceasta. A fost salvarea ei, dreputul ei de a o lua de la capăt, de a trăi frumos înainte de moarte şi, în primul rând, de a scăpa de singurătate. După ce a dus o viaţă zbuciumată, aflându-se la capătul drumului şi având posibilitatea de a reflecta la tot ceea ce a trăit, madam Hortense realizează că ar dori stabilitate, un cămin sigur şi un bărbat care să o iubească. Zorba este cel care îi oferă tot ceea ce aceasta doreşte. Chiar dacă şi Bubulina era pe undeva conştientă de faptul că totul este doar un joc, asemeni căsătoriei pe care cei doi şi-au realizat-o singuri, ea a avut nevoie de asta. A avut nevoie de a scăpa de singurătate. Nu ar fi fost teribil ca Bubulina sa moară singură şi tristă? Zorba a fost cel care ştia ceea ce voia Bubulina. El privea femeia ca o fiinţă care trebuie în permanenţă iubită şi ocrotită. El le compătimea şi le satisfăcea toate capriciile. El spunea că nicio femeie nu trebuie refuzată de un bărbat, indiferent dacă acestuia îi place de ea sau nu. Practic Zorba nu putea să accepte ca o femeie să fie singură. „Jupânul” a trebuit să înveţe acest lucru. Deşi el era atras de văduva din sat, el nu are curajul să se aproprie de ea decât foarte târziu. Văduva era o tânără foarte frumoasă, dorită de toţi bărbaţii din sat, dar şi urâtă de toţi bărbaţii deoarece aceasta nu-l accepta pe niciunul. Singurul care s-a bucurat de atenţia văduvei a fost „jupânul”, deoarece aceasta a văzut în el altceva. Văduva era la fel ca şi Bubulina, o femeie singură şi urâtă de toţi. Din fericire, Bubulina l-a avut pe Zorba alături, el i-a îndulcit viaţa şi a fost alături de ea în ultimele clipe, pe când văduva a murit singură.

Însă cred că ar fi timpul să mă opresc pentru că voi deveni plictisitoare, asta dacă nu sunt deja. Pentru a încheia am ales un citat care, consider eu, îl reprezintă foarte bine pe personajul Zorba: „Mă uitam la Zorba luminat de lună şi admiram cu câtă cutezanţă, cu câtă simplitate se adapta lumii, modul în care trupul şi sufletul lui alcătuiau un tot armonios, şi cum toate lucrurile, femeile, pâinea, apa, carnea, somnul se uneau voioase cu carnea lui si deveneau Zorba. Nicicând nu mai întâlnisem o atât de amicală înţelegere între om si univers.”, deoarece asta cred eu că a fost el, o unire perfectă a omului cu universul, unde universul este un tărâm nesfârşit fără timp, fără spaţiu, iar omul este un suflet liber care dansează neobosit!»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din decembrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema DANSUL LIBERTĂŢII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL, Editura Humanitas Fiction, 2011, Colecţia Raftul Denisei, care va avea loc luni, 12 decembrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului Deșertul tătarilor al lui DINO BUZZATI printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului italian:

I. ROMANELE:

1. BARNABO, OMUL MUNŢILOR (1933) – povestea de o simplitate intensă şi profundă a unei parabole, amintind de atmosfera dezolantă din Deşertul tătarilor, a lui Barnabo, paznic la Casa Pădurarilor dintr-o vale înconjurată de munţi impunători şi intimidanţi, nu foarte departe de frontiera nordică. În inima muntoasă a peisajului aspru şi ostil se găseşte Pulberăria, un depozit amenajat la înălţime, printre stâncile abrupte, la care paznicii fac cu schimbul de gardă, sub ameninţarea unui posibil atac al bandiţilor ce bântuie zona. Barnabo asistă, paralizat de frică, la un astfel de asalt, sfârşit în sânge, unii dintre camarazii săi fiind ucişi cu bestialitate. Aşteptarea răzbunării îi macină zilele şi nopţile, însă odată sosit momentul mult aşteptat, Barnabo alege, de data aceasta însă nu din laşitate, să nu acţioneze şi să lase bandiţii nepedepsiţi, intuind că refuzul răzbunării sale este singurul mijloc de a întrerupe nesfârşitul lanţ de crime ce se profilase pe bolovănişurile din preajma Pulberăriei.

2. SECRETUL PĂDURII BĂTRÂNE (1935) – dacă în textul din 1933 asperităţile peisajului montan îşi găsesc doar o proiecţie insinunantă şi obsesivă în frământările lui Barnabo, aici forţele naturii prind viaţă, dezvăluind o lume de poveste în care binele şi răul sunt cântărite şi balansate de către spiritele pădurii. Atunci când pragmaticul colonel Sebastiano Procolo hotărăşte să taie seculara pădure moştenită de la unchiul său, ignorând avertismentele oamenilor sau chiar ale forţelor naturii, luând în calcul chiar posibilitatea crimei pentru a înlătura împotrivirile nepotului său, Benvenuto, spiritele pădurii îl condamnă la moarte, iar umbra sa decide să îl părăsească, indignată de dezumanizarea sa dezonorantă. Degradarea nu este însă ireversibilă, cazul aparent pierdut al colonelului se pare că încă are salvare, într-o ispăşire prin moarte, precum în multe din textele buzzatiene.

3. MARELE PORTRET (1960) – roman ce exploatează potenţialităţile ficţionale ale SF-ului, proiectând într-un viitor nu foarte îndepărtat (aprilie 1972) povestea de iubire, sfidând moartea, a emeritului fizician Endriade pentru mult mai tânăra sa soţie, frivola Laura, moartă într-un accident de automobil alături de amantul ei. Departe de a se resemna, Endriade nu acceptă dispariţia Laurei şi o reînvie, reconsituindu-i gândurile şi dorinţele şi atribuindu-le unei instalaţii, unui automat pus în mişcare de un creier uriaş şi animat de un suflet pervers şi criminal pe măsura pornirilor explozive ale Laurei. Pierderea controlului asupra capriciilor automatului este previzibilă, maşinăria va aspira spre singurul lucru pe care nu îl poate avea, moartea (cu toate că, prevăzător, Endriade îi crease iluzia că ar avea posibilitatea sinuciderii), iar o crimă odioasă îi va aduce sfârşitul mult aşteptat, Endriade distrugându-şi în cele din urmă cu oroare propria creaţie.

4. O DRAGOSTE (1963) – ultimul roman al lui Dino Buzzati, în care mulţi au recunoscut reverberaţii autobiografice din convulsiile unei iubiri târzii a autorului, negate însă răspicat de acesta. Romanul gravitează în jurul amorului controversat, la graniţa ridicolului, care îl mistuie pe arhitectul cincuagenar Antonio Dorigo (nume cu o sonoritate asemănătoare lui Drogo) pentru tânăra cu alură adolescentină Laide (alt nume semnificativ, laido însemnând în italiană „respingător, scârbos, obscen”), care i se vinde cu nonşalanţă, dar şi cu o indiferenţă ce îl subjugă total. Chinurile geloziei, umilinţele, sfidările şi capriciile Laidei sunt suportate fără urmă de demnitate, în aşteptarea disperată a vindecării, care se iveşte neaşteptat, în momentul în care Laide îi mărturiseşte posibilitatea unei sarcini neprevăzute. Eliberarea de sub imperiul pasiunii, detaşarea de iubirea ce îl subjugase aproape doi ani îl aduce însă din nou în bătaia umbrei negre a morţii, de care uitase cu desăvârşire, dragostea fiind singurul antidot al obsesiei morţii, aducându-i odată cu veninul chinurilor ei, dulceaţa uitării iminentului sfârşit.

II. POVESTIRILE – insistând pe câteva titluri ce se regăsesc în cele două volume de proză scurtă apărute până acum în limba română, CELE MAI FRUMOASE POVESTIRI și MONSTRUL COLOMBRE ȘI ALTE CINCIZECI DE POVESTIRI:

1. CEI ŞAPTE SOLI – povestire ce exploatează aceeaşi inepuizabilă putere de auto-iluzionare din Deșertul tătarilor, doar că perspectiva aici este răsturnată: dacă Giovanni Drogo încremeneşte în aşteptare, claustrându-se într-o fortăreaţă de graniţă, irosindu-şi viaţa în nemişcare, neobositul călător din această parabolă porneşte într-o neîntreruptă căutare a hotarului împărăţiei tatălui său, îndepărtându-se tot mai mult de capitala din centrul ţării, cu care pierde în final orice cale de comunicare, odată cu plecarea cu veşti a ultimului mesager, cel de-al şaptelea. Drumul se dovedeşte fără sfârşit, ţinta iluzorie, prelungindu-se în necunoscut, exercitând acceaşi fascinaţie nelămurită precum cea resimţită de Drogo în faţa pustietăţii interzise, acoperite de neguri, a deşertului tătarilor.

2. ASALT ASUPRA MARELUI CONVOI – alt text tipic buzzatian, în care aşteptarea are un rol covârşitor, iar eşecul este iminent: destinul faimosului haiduc Gaspare Planetta, îmbătrânit după o detenţie, cu trupul zdruncinat de boală, se frânge în singurătate, într-o încercare din start ratată de a ataca de unul singur Marele Convoi, visul său de o viaţă, la care nu renunţă nici măcar în pragul morţii.

3. ŞAPTE ETAJE – povestire care gravitează în jurul obsesiei majore din prozele buzzatiene: scadenţa morţii. Giusepe Corte este internat într-o casă de sănătate multietajată în care bolnavii erau repartizaţi pe etaje în funcţie de gravitatea bolii, de la cei la care aceasta este într-o formă uşoară la etajul şapte la muribunzii cazaţi la primul etaj. Giusepe va străbate întregul periplu, de la etajul şapte până la primul etaj, înţelegând treptat că galopul bolii este ireversibil şi că perspectiva morţii este tot mai apropiată.

4. ECHIVALENŢĂ – succesiune de diagnostice pe care un doctor le oferă soţiilor unor bolnavi, în care scadenţa morţii este tot mai îndepărtată de data aceasta: trei luni, un an, trei ani, douăzeci de ani, cincizeci de ani… Chiar dacă intervalul este mai lung sau mai scurt, umbra morţii şi spectrul bolii sunt mereu prezente. Presimţire care s-a adeverit tulburător şi în destinul lui Dino Buzzati: acesta și tatăl său au fost răpuși de aceeaşi boală, cancer de pancreas, la 52 de ani distanţă.

5. MANTAUA – o povestire ce alunecă în tărâmul miraculosului, având din nou în centrul său moartea, de data aceasta întrupată într-un personaj misterios şi milostiv care îşi însoţeşte victima într-o ultimă vizită a lui Giovanni, cu rănile ascunse sub o lungă manta, la mama şi fraţii săi înainte de a-l însoţi în ultima lui călătorie, de data aceasta fără întoarcere.

6. CÂNTEC DE RĂZBOI – povestire ce explorează aceeaşi temă a călătoriei fără sfârşit, de data aceasta a unor soldaţi cărora li se promite un destin eroic şi dulceaţa victoriei, dar care presimt că mărşăluiesc spre moarte pe acordurile unui cântec rău prevestitor.

7. MONSTRUL COLOMBRE – fuga lui Stefano Roi de ameninţarea ghicită în propriul destin, sub forma unei făpturi fantastice, a unui peşte misterios care îl urmăreşte cu răbdare şi perseverenţă pe toate mările pe care acesta navighează cu disperare pentru a se ascunde. În pragul morţii, după o viaţă irosită într-o iluzorie fugă, Stefano decide să-şi înfrunte propriul sfîrşit prin luptă, însă descoperă cu amărăciune că acel colombre, îmbătrânit şi el de urmărirea fără preget, nu era o ameninţare, ci purtătorul norocului său, a Perlei Mării, care i-ar fi oferit celui ce o stăpâneşte bogăţie, dragoste şi linişte sufletească.

8. HAINA VRĂJITĂ – din aceeaşi sferă, de data aceasta un pact cu diavolul, promisiunea bogăţiei infinite printr-o haină din al cărei buzunar personajul va scoate saci de bancnote, însă cu preţul unor crime oribile ce se petrec departe de el, dar de unde de fapt dispar acei bani. Arderea hainei îl va readuce pe protagonist în punctul de plecare, toate bogăţiile se vor volatiliza, rămânând în urmă coşmarul unei culpe apăsătoare.

9. UBICUITATE – o nouă intruziune în sfera miraculosului, de data aceasta personajul purtând chiar numele autorului, Dino Buzzati. Pasionat de magie, deşi oarecum sceptic, acesta citeşte în fiecare seara câte o formulă dintr-o carte de magie, în speranţa că până la urmă va descoperi cuvintele secrete care îi vor conferi puteri supraomeneşti. Imposibilul se întâmplă şi Dino va nimeri formula care îi dă darul de a se teleporta, de a ajunge cu viteza gândului în orice colţ de lume ar dori, însă descoperă cu uimire că această putere infinită îi este în zadar dacă doreşte să-şi păstreze viaţa şi horărăşte să nu o folosească pentru a fi în siguranţă. Dacă personajul Dino Buzzati alege să-şi ţină ascuns darul ubicuităţii, autorul omonim îl va folosi însă cu prisosinţă, purtându-şi cu nonşalanţă cititorii prin cele mai fascinante cotloane ale densei sale opere literare.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU: «“Sed fugit interea fugit irreparabile tempus.” (P. Vergilius Maro, Georgicon libri) – Însă, în vremea aceasta, timpul zboară – timpul, care nu mai poate fi recuperat, zboară.

Acest motiv literar, al goanei de nestăvilit a timpului, constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului Deşertul tătarilor al autorului italian Dino Buzzati. Acesta este romanul pe baza căruia au fost purtate discuţiile întâlnirii din 14 octombrie a „cititorilor celebri timişoreni”.

În primul rând, întrucât o mare parte din dezbateri s-au îndreptat în respectivele direcţii, voi insista asupra problemei trecerii timpului, asupra necesităţii de a căuta şi a găsi un sens vieţii şi despre statutul de „învingător”.

În legătură cu trecerea timpului, însuşi personajul principal, Giovanni Drogo, poate fi considerat un veritabil etalon prin care se măsoară cursul neostoit al anilor. Ajuns la fortăreaţa Bastiani, fortăreaţă aflată chiar la graniţa cu… deşertul, Drogo aşteaptă entuziast să îşi împlinească misiunea de militar. Îndreptându-se către locul cu pricina, un bătrân căpitan pe care îl întâlneşte întâmplător, îi vorbeşte despre trecutul glorios al Fortăreţei şi despre onoarea de a fi slujit acolo. Mai mult, îi spune despre hoardele de tătari care năvăleau în deşertul ce se întinde dincolo de Fortăreaţă şi despre ordinea şi disciplina care guvernau asupra militarilor. Însă toate acestea sunt de domeniul trecutului, în prezent Fortăreaţa nemaioferind oportunităţi de afirmare. Cu gândul că nu va face decât un stagiu acolo, Giovanni Drogo acceptă să rămână în acel hotar. Bineînţeles, deşertul nu a contenit să îşi prezinte mirajele şi iluziile care se activau ori de câte ori Giovanni se hotăra să părăsească inerţia şi automatismul vieţii de la Fortăreaţă, în favoarea unei cariere la oraş unde va putea să îşi afirme idealul de glorie şi să îşi împlinească misiunea de soldat. Însă ezită, sperând, precum colegii săi, că intr-o zi vor apărea mult-vestiţii tătari şi se vor relua vremurile strălucite de odinioară. Dar tătarii nu se arată decât în clipa în care Drogo, bătrân şi bolnav, părăseşte Fortăreaţa. Totuşi, el întâlneşte un soldat tânăr şi entuziast pe care îl va avertiza în legătură cu realităţile ce se petrec la Fortăreaţă.

Aceste trei personaje – bătrânul căpitan, Giovanni Drogo şi tânărul soldat – atrag atenţia asupra unei structuri ciclice care caracterizează întâmplările ce se desfăşoară în roman. Toţi trei au un singur ţel: desăvârşirea misiunii de militar. Însă pentru aceasta e nevoie de participarea şi câştigarea unor bătălii, ceea ce la Fortăreaţa Bastiani nu se mai întâmplă de mult. Doar ultimul din cei trei reuşeşte să împlinească misiunea sa şi a celor care au sperat şi au crezut în realitatea izbucnirii unui conflict cu tătarii. Avem de-a face aşadar cu un soi de metempsihoză în care nu trupul e acela care moare, ci statutul de militar. Astfel, odată ce bătrânul căpitan se retrage din viaţa cazonă, Drogo pare a-i lua locul. Însă nici el nu apucă să îşi materializeze idealul pe care însă îl va împlini tânărul nou-sosit.

Tot în sfera trecerii timpului, se încadrează şi problema aşteptării – a unui scop, a unui ţel care să definească specificul fiecăruia. Raportându-ne la personajul lui Dino Buzzati, această aşteptare e îndreptată înspre confruntarea şi învingerea unui inamic. În acest context, romanul buzzatian a fost comparat cu parabola kafkiană În faţa legii. Oare şi Giovanni Drogo, la fel ca şi personajul lui Kafka, a ezitat prea mult să îşi împlinească scopul, iar atunci când au apărut tătarii, boala şi vârsta înaintată l-au reţinut de la aceasta, demonstrându-i că deja e prea târziu? Oare chiar nu mai putea participa la nicio luptă? Acestor întrebări le va răspunde finalul romanului: ba da, mai există o luptă – una la care, inevitabil, participă fiecare om (militar sau civil). E vorba despre lupta împotriva ultimului inamic: moartea. O bătălie care din start pare pierdută. Însă în contra acestui duşman pe care omul nu îl poate evita şi nici înfrânge va sta mereu sentimentul gloriei, al slavei, al salvării finale, sentiment ce nu îl poate încerca decât acela care a luptat până la capăt. Astfel, Drogo, fiind încă animat de o aprigă dorinţă de a purta şi a câştiga o bătălie, a luat chiar ultimul moment din viaţa sa drept un război, iar astfel, în final, şi-a împlinit menirea.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Cea de-a 16-a întâlnire din cadrul atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timișoara a avut loc în 14 noiembrie și a stat sub semnul discuțiilor pornite pe marginea cărții lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Plecând de la povestea locotenentului Giovanni Drogo, romanul atinge o largă paletă de probleme și interogații încifrate de simboluri multiple, toate acestea fiind așezate sub „umbrela” stilistică a unei proze scurte cu vădite influențe romantice. Repartizat la o fortăreață de graniță menită să respingă prezumtivele invazii ale tătarilor, tânărul Drogo pleacă la drum cu speranța dobândirii faimei. Odată ajuns însă, Giovanni descoperă, pas cu pas, că visul său de glorie amenință să prindă contururile ferme ale unui coșmar fără ieșire: fortăreața Bastiani nu este ce pare a fi, ea aducând mai degrabă cu o redută inutilă, populată cu soldați după chipul și asemănarea deșertului înconjurător; cu alte cuvinte, fortăreața Bastiani era menită pieirii și uitării definitive, pericolul invaziei fiind doar un produs al unei imaginații care dorea să instaleze iluzia în mijlocul realității anoste, căci, pentru a putea să trăiască, soldații aveau nevoie de un sens al datoriei lor, de un crez călăuzitor. Fără himera invaziei viața lor se reîntorcea în obscuritate. Hotărât să părăsească fortăreața, Drogo amână momentul, sperând în declanșarea bătaliei. Încetul cu încetul însă, el începe să deprindă stilul de viată dintre zidurile claustrante, obișnuindu-se cu obiceiurile militare și cu regimul cazon, așa încât, într-un timp relativ scurt, problemele întâmpinate la intrarea în fortăreață intră în reflexul său și sunt percepute ca niște simple banalități de rutină.

Lunile trec, la fel și anii, iar Giovanni Drogo continuă să trăiască împăcat cu sine și cu așteptarea ce pare că dizolvă timpul și spațiul, aruncând în derizoriu orice convenție socială. Plecând în permisie, pentru câteva zile, în satul său natal, Drogo își vede toate vechile legături rupte, prietenii, familia și cunoscuții văzându-și de viețile lor, vieți din care el, odată plecat, nu se va mai putea întoarce, cu adevărat, niciodată.

După alți ani de așteptare și de înjumătățire a efectivului fortăreței, bătrânului și bolnavului Drogo îi este dat să afle că invazia va avea loc. Aflat în convalescență, țintuit la pat, el este trimis acasă de către comandant, care îi semnează, astfel, condamnarea la moarte. Romanul se încheie cu un pasaj poetic ce amintește de scrierile romanticilor, în care este descrisă foarte plastic reveria finală a eroului, reverie care are rolul de a-l familiariza pe acesta cu iminența unei morți fizice și spirituale.

Tematic, povestea lui Giovanni Drogo pleacă de la dorința înfăptuirii unui destin  eroic și contactul cu o lume antieroică, trece prin adaptarea la o viață alienantă, pentru ca în final să propună o serie de interogații esențiale: are viața o finaliate ,,eroică”?, se poate visul converti în realitate?, până unde se întinde așteptarea și care sunt efectele ei?, care sunt premisele alienării, înstrăinării și angoasei existențiale?, poate omul să-și înfrunte propriile limite și condiționări?, are sens participarea la o bătălie pierdută dinainte (moartea)?

Publicat acum 71 de ani, acest roman impune conștiinței contemporane o serie de modele simbolice: Deșertul iluziilor, Fortăreața unei așteptări de proporții coșmarești și, nu în ultimul rând, figura palidă și dezumanizată a lui Giovanni Drogo, personajul cel mai apropiat, poate, de imaginea inimitabilului gândac kafkian.»

SIMONA BURTĂ (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Deşertul tătarilor al lui Dino Buzzati este pentru mine un roman cu tâlc pe care, odată ce l-ai citit, nu poţi să îl uiţi. De obicei, încerc să prind câte o învăţătură din fiecare carte pe care o citesc, iar Deşertul tătarilor nu m-a dezamăgit. De la Giovanni Drogo am învăţat multe, dar exponenţial este următorul lucru: “Carpe diem”. Ca și cititor, pot să spun că am trecut prin experienţa lui Drogo, cot la cot cu el pentru că nici eu nu ştiam ce îl aşteaptă, fiind un roman cu un suspans bine dozat şi aş spune de bun augur pentru că este unul dintre elementele care face cartea un roman strălucit al secolului al XX-lea. Nu pot să spun că m-au impresionat multe la roman, însă ce m-a impresionat a făcut-o în stil mare. Voi menţiona doar construcţia personajului, pentru mine portretul lui Giovanni Drogo nu a fost complex, ci mai mult decât atât. Un personaj pus în faţa unei oglinzi, în care am fost capabil ca cititor să văd în detaliu, până  în sufletul şi în mintea sa. M-a surprins subtilitatea lui Buzzati cu care a adăugat detalii acestui personaj întrucât după fiecare 20 de pagini am avut câte o nouă perspectivă asupra acestuia. După părerea mea, acest roman impresionează prin construcţia personajului principal Giovanni Drogo. Buzzati, cu o capacitate de surprindere a unui număr mare de detalii în puţin spaţiu, reuşeşte o introspecţie impresionantă pentru acest formidabil roman de secol 20.»

ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «În opera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, fortareața Bastiani reprezintă ruperea de realitate. Locotenentul Giovanni Drogo uită de existența timpului și se dedică așteptării unui eveniment ce i-ar putea aduce glorie și ar putea da un sens propriei vieți. Din păcate, timpul nu uită de existența locotenentului, iar când invazia tătarilor are loc, Giovanni, slăbit și sleit de puteri, nu poate participa la luptă și își vede visul spulberându-se. Deșertul tătarilor m-a învățat că nu trebuie să ne lăsăm prinși în mrejele unei iluzii și că trebuie să muncim pentru a ajunge la materializarea planurilor pe care le avem. Timpul nu le rezolvă pe toate și cu siguranță nu putem lăsa ca timpul să decidă pentru noi.»

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Atunci când am citit primele file ale romanului trebuie să recunosc că nu eram prea încântată şi nici nu aveam prea mari aşteptări în privinţa desfăşurării acţiunii sau a rezultatului final. Însă, spre surprinderea mea, nu după mult timp subiectul a reuşit să îmi atragă întreaga atenţia. Atracţia a fost generată de sentimentul rezultat din ceea ce citeam la începutul cărţii, că voi asista la trecerea unui om prin viață într-un mod unic şi extrem de interesant. De data aceasta nu mă înşelasem, deoarece Giovanni Drogo a fost un personaj care a avut curajul să îşi trăiască viaţa alergând după glorie. El parcă, încă de la început, a presimţit  că va ‘porni într-o călătorie fără întoarcere’ din care nimic nu l-a făcut să se abată de la drumul său, nici faptul că nu existau ‘niciun fel de bucurii’ la Fortăreaţă şi nici măcar faptul că ‘tinereţea începuse să i se ofilească’. El nu voia să ştie de timp. Sfidarea lui faţă de timp, dar şi faţă de viaţă, deoarece el nu a ezitat să renunţe la posibilitatea de a cunoaşte iubirea în toate formele ei, de a simţi fericirea sau de a-şi forma o familie, acestea mi-au câştigat interesul maxim. Mi se pare fascinant modul în care a trăit personajul Giovanni Drogo, în principiu datorită unicităţii, dar şi datorită perseverenţei lui în a-şi urma visul de a obţine gloria. Acest fapt eu mi-l explic şi într-o manieră psihologică datorită faptului că atunci când ceva este limitat, restricţionat şi astfel valoros, atunci acel fapt sau eveniment sau obiect este extrem de atractiv. Consider că acest concept poate fi reflectat şi asupra cazului lui Giovanni Drogo. El a renunţat la tot ceea ce pentru un om constituie normalul, astfel el alege o viaţă care poate fi socotită chiar nefericită şi lipsită de orice strălucire pentru cei care nu au trăit-o sau nu o înteleg, iar într-o asemenea viaţă el simte nevoia să se agaţe de ceva şi anume de visul său de a atinge gloria, dar şi de a câştiga elogii şi respectul celorlalţi. Însă, în Deşertul tătarilor acest vis este greu de înfăptuit datorită posibilităţilor reduse de producere a invaziei tătarilor. Prin aceasta visul este improbabil de îndeplinit, iar Drogo este legat de acest fapt care îl detemină să lupte pentru el şi să-l vizualizeze ca fiind extrem de strălucit.

În concluzie, consider că romanul îşi câştigă importanţa pentru mine în principiu datorită felului în care personajul principal a trecut prin viaţă, fel pe care personal îl admir datorită faptului că eu nu aş putea să-l egalez. Însă, prin intermediul cărţii am aflat mai multe şi despre viaţa la o fortăreaţă despre care nu aveam prea multe cunoştinţe. Iar în urma întâlnirii noastre, am mai câştigat informaţii sau viziuni privitoare la carte. Printre acestea se numără încadrarea romanului în curentul romantic fapt care mi-a rămas în minte pentru că eu nu mă gândisem la nicio încadrare a cărţii, asemănarea cu Procesul lui Kafka, noi informaţii despre timpul din roman, dar şi discuţiile despre unele scene sau chiar despre unele citate. Pot spune că pentru mine Deşertul tătarilor şi întâlnirea noastră a reprezentat un nou exemplu despre cum poate fi viaţa trăită într-un mod exemplar când te afli într-un unghi nefavorabil.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Luna trecută ne-am lăsat vrăjiţi de romanul lui Dino Buzzati, Deşertul tătarilor. Întâlnirea a fost reflexia în oglindă a romanului. Am lăsat timpul să ne poarte în locuri uitate de lume, în fortăreţe, aşteptând începutul unui război.

Războiul nu a întârziat să înceapă, însă soldaţii nu erau tătarii, ci noi, cititorii celebri. Discuţiile noastre s-au focalizat asupra simbolisticii romanului, asupra modului  în care este interpretat timpul, precum şi asupra evoluţiei personajului principal, Giovanni Drogo.

Timpul a fost văzut de cititori ca un element  marcant al vieţii. Alex ne-a vorbit despre ideea conform căreia timpul este circular, oamenii fiind piese ale aceluiaşi timp. Ideea este susţinută de fragmentul în care un soldat, Morro, apare la fortăreaţă. Giovanni Drogo retrăieşte sosirea lui, însă de această dată aflându-se în cealaltă extremitate, pe panta celor bătrâni.

Realitatea îşi găseşte opusul prin vis. Giovanni Drogo nu trăieşte în real, ci în imaginar. Îşi creează un vis care îi marchează drumul vieţii. Lupta în război este văzută de Drogo ca un mijloc de a rezista timpului, Simona spunându-ne că prin război Drogo îşi putea crea un renume. Chiar dacă timpul este infinit, viaţa este finită. Giovanni Drogo moare aşa cum şi-a dorit – în luptă. Însă această luptă se dovedeşte a fi o luptă interioară, lupta dintre viaţă şi moarte. Pornind de la această luptă, am încercat să-l considerăm pe Drogo ca învingător sau învins.

Am sfârşit cu concluzia că nu noi trecem prin timp, ci timpul trece prin noi, suntem doar nişte proiecţii ale timpului. Ne refugiem în fortăreţe, în deşert, ne creăm vise, crezând ca nu vom dispărea de pe axa timpului. Însă totul este doar o iluzie…»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema DANSUL LIBERTĂȚII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc luni, 12 decembrie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

„Aproape doi ani mai târziu, Drogo dormea într-o noapte în camera lui din Fortăreaţă. Trecuseră douăzeci şi două de luni fără să se întâmple nimic nou, iar el rămăsese pe loc, aşteptând, ca şi cum viaţa ar fi trebuit să aibă faţă de el o indulgenţă specială. Şi, totuşi, douăzeci şi două de luni înseamnă foarte mult şi în răstimpul lor se pot petrece multe lucruri – este destul timp ca să se închege noi familii, să se nască şi copii şi chiar să înceapă să vorbească, ca acolo unde nu era decât o pajişte să se înalţe o casă mare, ca o femeie frumoasă să îmbătrânească şi să nu mai fie dorită de nimeni, e destul ca o boală, chiar dintre cele mai lungi, să se pregătească (şi, între timp, omul continuă să trăiască fără nici o grijă) să macine încet-încet trupul, să se ascundă, să reapară la scurte intervale de aparentă însănătoşire şi să izbucnească apoi într-o formă şi mai gravă, devorând lent şi ultimele speranţe, mai rămâne încă vreme pentru ca mortul să fie îngropat şi uitat, ca fiul să fie din nou în stare să râdă iar seara să se plimbe cu fetele pe bulevarde, trecând nepăsător pe lângă gardul cimitirului. Existenţa lui Drogo părea însă că s-a oprit în loc. Aceeaşi zi, cu întâmplările ei identice, se repetase de sute de ori, fără să facă măcar un pas înainte. Fluviul timpului trecea peste Fortăreaţă, coşcovea zidurile, târa la vale praf şi bucăţi de piatră, rodea treptele şi grilajele de fier, dar peste Drogo trecea în zadar; nu izbutise încă să-l atragă în goana sa.” (Dino Buzzati, Deşertul tătarilor)

Oare corozivul fluviu al timpului chiar îl ocolise pe Giovanni Drogo, visătorul locotenent exilat, la început împotriva voinţei lui, mai apoi de bună voie ori mai degrabă din inerţie, între zidurile absurde ale impunătoarei şi inutilei fortăreţe Bastiani? Sau mirajul unui viitor glorios i-a purtat încet, dar nepregetat, înspre trecut prezentul anost, aparent împietrit de monotonia gesturilor rutinei zilnice? Bogăţia de evenimente ce se precipită în douăzeci şi două de luni decupate aleatoriu din meandrele unei vieţi, cuprinzând însă simbolic promisiunea naşterii şi scadenţa morţii, este pusă în balanţă cu simplitatea aproape ascetică a unei singure zile, repetate la nesfârşit, mereu identice sieşi, în care nu se întâmplă nimic. Încremenirea este însă doar aparentă, iluzie nutrită de exuberanţa tinereţii şi de mrejele visului ei de glorie, spulberat ironic de vârtejurile fluviului-timp ce îl va prinde fără greş şi pe Giovanni Drogo în goana sa din ce în ce mai zorită spre moarte. Claustrat între zidurile cazone ale obişnuinţei, izolat în fortăreaţa propriei singurătăţi, Giovanni Drogo pierde în final chiar dreptul la destinul eroic aşteptat cu încrâncenare mai bine de treizeci de ani, ocazia luptei ivindu-se prea târziu, în pragul morţii. Ori lupta exterioară se transfigurează într-una interioară, duşmanul mult aşteptat dovedindu-se a fi chiar inumana şi mereu învingătoarea moarte. Oricare ar fi „cheia” parabolei lui Buzzati, întrebarea persistă oricărei interpretări: merită să-ţi iroseşti viaţa, impasibil la bucurile ei simple, împietrit într-o aşteptare nelămurită, hrănită de nălucirile unui obsesiv vis de glorie deşartă, iluzie curmată doar de confruntarea de neocolit cu moartea?

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a doua întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 14 octombrie 2011, de la ora 18, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR: descifrarea mecanismelor ficţionale de înfiripare şi destrămare a unui miraj, precum şi problematizarea pendulării între autoamăgire şi luciditate în trasarea propriului destin. Am ales drept punct de plecare tulburătorul destin încremenit în inerţie, sub învăluirea unei vanitoase iluzii, al lui Giovanni Drogo din incitantul roman DEŞERTUL TĂTARILOR al lui DINO BUZZATI, în traducerea Niculinei Benguş-Tudoriu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care este rolul simetriilor şi al punerilor în abis, de pildă al visului lui Giovanni Drogo, în construcţia romanului?
• Care sunt semnificaţiile simbolice ale fortăreţei şi ale deşertului în structura romanului lui Dino Buzzati?
• Care sunt efectele ironiei din finalul romanului Deşertul tătarilor?
• Este Giovanni Drogo din ultimele pagini ale romanului un învins sau un învingător?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, VLAD MACOVEI:

<<Mă numesc Vlad Macovei, sunt elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, la profilul Matematică-Informatică. Pentru mine, cititul e o necesitate – intră la categoria mâncare, apă, aer.

Voi începe prin a vă vorbi puţin despre omul Dino Buzzati. Şi-a început cariera în arta scrisului la un cotidian italian, în timp ce studia dreptul la Milano. Lunga vreme pe care şi-a petrecut-o ca jurnalist i-a influenţat scrisul, acesta, chiar şi în cele mai ireale dintre descrieri, păstrând o aură de realism. Începând cu 1933, Buzzati începe să publice scrieri literare, ca mai apoi, întorcându-se de pe front, unde a fost corespondent, îşi publică romanul care îi aduce recunoaşterea internaţională pe care o merită, Deşertul Tătarilor, roman despre care voi continua să vă vorbesc.

Personajul principal al romanului este Giovanni Drogo, un tânăr ofiţer care este trimis într-o misiune la graniţa de nord cu scopul de a apăra un fort contra unei iminente invazii. Urmează o aşteptare îndelungată pentru Drogo, care devine tot mai înstrăinat de lume cu speranţa că într-o zi el şi fortul să se dovedească folositori şi astfel soldatul Drogo să îşi dobândească mândria la care aspira. Aşteptarea îndelungată ne duce cu gândul la Kafka – mai precis la episodul din Procesul, episod în care ne este relatată parabola În faţa legii. Relatarea scriitorului ceh este, pe scurt, o parabolă a încercării umane de a atinge un anumit ţel, fie el lege, fie Dumnezeu, sau, în cazul de faţă, obţinerea gloriei.

În romanul lui Buzatti, personajul principal este scos în evidenţă faţă de prietenii săi prin faptul că în timp ce aceştia îşi văd de viaţă, întemeiază familii, el continuă să caute în zadar scopul său pe lume. Încă o asemănare între povestea lui Kafka şi romanul lui Buzatti este evidenta tentă spre existenţialism, ideea că fiecare om are o uşă a lui, are o cale pe care numai el poate să o urmeze. Acesta este cazul şi în romanul prozatorului italian, care, cu doza caracteristică de realism, expune rece condiţia personajului principal, cu sacrificiile pe care acesta a trebuit să le facă. Această poveste, demnă de recunoaşterea pe care o poartă pe întreg mapamondul, este, în fond, o excelentă scriere cu caracter kafkian. Spre finalul romanului se iveşte invazia mult-asteptată, dar protagonistul e prea bătrân ca să mai poata influenţa în vreun fel soarta fortăreţei, astfel încât nu ia parte la luptă, spre disperarea sa.>>

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din noiembrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 14 noiembrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului Marele Gatsby al lui FRANCIS SCOTT FITZGERALD printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului american:

I. PROZA SCURTĂ – insistând pe cele două povestiri care au dat titlul volumelor de proză scurtă apărute în limba română:

1. UN DIAMANT CÂT HOTELUL RITZ (THE DIAMOND AS BIG AS THE RITZ, 1922) – John T. Unger din oraşul Hades (nu e singura dată când Fitzgerald foloseşte aluzii mitologice) este invitat de un coleg de şcoală, Percy Washington, să-şi petreacă vacanţa la el acasă. Pe drum, el află că tatăl lui Percy este cel mai bogat om din lume, că familia lui descoperise un munte de diamant, pe care a încercat să îl ţină secret printr-un nesfârşit şir de crime, pentru a evita colapsul pieţei de diamante şi falimentul Washingtonilor. Ironia din final este grăitoare şi aminteşte de concluzia amară din Marele Gatsby: muntele de diamant este dinamitat, iar John reuşeşte să fugă cu sora lui Percy, Kismine, trezită brutal dintr-un vis de bogăţie infinită.
2. STRANIA POVESTE A LUI BENJAMIN BUTTON (THE CURIOUS CASE OF BENJAMIN BUTTON AND OTHER JAZZ AGE STORIES, 1922) – inspirată de o remarcă a lui Mark Twain: cea mai bună parte a vieţii este cea de la începutul ei şi cea mai rea vine la urmă, la sfârşitul acesteia. Fitzgerald are inspirata idee să inverseze cursul vieţii lui Benjamin Button, care se naşte ca un bătrânel de 70 de ani şi întinereşte continuu, pentru a muri ca un bebeluş. Rolurile sunt inversate şi în relaţia cu tatăl său, şi în cea cu fiul său, Roscoe, căsnicia cu Hildegarde se năruie, iar studenţia la Harvard este trăită nu la 20 de ani, când este respins pentru că este prea bătrân, ci la 50 de ani, când are alura şi forţa fizică a unui tânăr absolvent.

II. ROMANELE:

1. DINCOACE DE PARADIS (THIS SIDE OF PARADISE, 1920) – titlul preia un vers dintr-un poem al lui Rupert Brooke (Tiare Tahiti) – romanul publicat la 24 de ani, care îi aduce un succes fulminant (primul tiraj, de 3000 de exemplare, vândut în doar trei zile) şi acceptarea Zeldei, cu care se şi căsătoreşte la doar o săptămână de la lansare. Dincoace de Paradis adoptă structura unui Bildungsroman, urmărind îndeaproape formarea lui Amory Blaine, metamorfozele lui de la „fiul lui Beatrice”, extravaganta lui mamă, care îl poartă printr-o lume a excesului, la discipolul Monsignorului Darcy, care îi ghidează formarea culturală şi spirituală, prin discuţii „deseori despre ei înşişi, uneori despre filosofie şi religie, despre viaţa ca joc sau mister”, şi la tânărul sedus de literatură, absolvent de Princeton, părăsit de două „debutante”, mai întâi de Isabelle, ulterior şi de Rosalind, din vădite motive financiare, aceasta preferând o căsnicie din interes. „Egoistul romantic”, idealul din adolescenţă după codul căruia Amory îşi contruieşte propriile iluzii, se converteşte încet şi sigur într-un „personaj”. Transformarea lui Amory, maturizat „cu încă o mie de cărţi şi o mie de minciuni”, aduce în final autocunoaşterea, cu preţul unei amare deziluzii, dovadă ultima replică ce încheie apoteotic romanul: „Mă cunosc pe mine, a strigat, dar nimic altceva!”. Stilul romanului este destul de încărcat, înţesat cu referinţe culturale, aluzii intertextuale, iar structura lui este destul de sincopată, fragmentată în subcapitole ce decupează scene relevante. În plus, sunt inserate în textul narat la persoana a III-a (perspectiva narativă preferată de Fitzgerald) versuri, scrisori, scheme, chiar pasaje dramatizate, pe schema unor mini-piese de teatru, cu replici şi didascalii.

2. CEI FRUMOŞI ŞI BLESTEMAŢI (THE BEAUTIFUL AND DAMNED, 1922) – titlul e explicat chiar de autor, într-o mărturisire din 1937: „Toate poveştile mele au în ele o atingere a dezastrului (a touch of disaster in them) – fermecătorii tineri din romanele mele sunt ruinaţi, munţii de diamant din povestirile mele explodează, milionarii mei sunt la fel de frumoşi şi blestemaţi ca ţăranii lui Thomas Hardy”. Romanul urmăreşte îndeaproape înfiriparea iubirii dintre Gloria şi Anthony Patch, căsnicia lor stropită cu alcool şi irosită în petreceri exorbitante, precum şi destrămarea cuplului lor răvăşit de extenuantul stil de viaţă în care este prins şi de pierderea moştenirii pe care Anthony urma să o primească de la bunicul său. Atmosfera romanului prevesteşte, prin melanjul de frenezie şi dezolare care răzbate din tonul naraţiunii, decorul de strălucitoare decadenţă în care se regăsesc şi se pierd Daisy şi Jay Gatsby în următorul roman al lui Fitzgerald, Marele Gatsby.

3. BLÂNDEŢEA NOPŢII (TENDER IS THE NIGHT, 1934) – titlul reia un vers din Odă unei privighetori (Ode to a Nightingale) a lui John Keats, poetul preferat al lui Fitzgerald. Romanul se focalizează din nou pe viaţa tumultuoasă a unui cuplu, medicul psihanalist Dick Diver şi soţia sa Nicole, fosta sa pacientă, confruntată cu o nevroză în urma unei relaţii incestuoase cu tatăl ei. Înbogăţit peste noapte în urma căsătoriei cu bogata Nicole, Dick se complace într-o viaţă uşoară, cuplul frecventează petrecerile mondene de pe riviera franceză, iar promiţătorul psihanalist se converteşte într-un alcoolic, un aventurier şi un ratat pe toate planurile vieţii. Ruptura dintre Dick şi Nicole se adânceşte odată ce fiecare se aruncă într-o relaţie extraconjugală, el cu actriţa Rosemary Hoyt, ea cu prietenul lor apropiat Tommy Barban, aducând o nouă ilustrare a instabilităţii sentimentale a cuplurilor fitzgeraldiene.

4. DRAGOSTEA ULTIMULUI MAGNAT (THE LOVE OF THE LAST TYCOON, 1941, publicat postum) – titlul pare a fi versiunea pe care ar fi preferat-o Fitzgerald dacă ar fi supravieţuit infarctului care l-a răpus. Romanul istoriseşte destinul curmat tragic al lui Monroe Stahr, personaj inspirat, după cum mărturiseşte chiar Fitzgerald, de figura legendarului Irving Thalberg, producătorul de film de la cârma Metro-Goldwyn-Mayer. Perspectiva narativă asupra destinului lui Monroe Stahr şi a idilei lui cu Kathleen este, în cea mai mare parte a romanului, atribuită Ceceliei Brady, fiica rivalului său, Bradogue Brady, evident inspirat din personalitatea lui Louis B. Mayer, cu care Thalberg a intrat în polemici aprinse, izvorâte din viziunile lor cinematografice aflate la antipod. Această opţiune pentru rememorările, după moartea eroului, ale unui personaj-martor amintesc de fericita formulă din Marele Gatsby, unde vocea naratorului-martor Nick Carraway insituie distanţa necesară învăluirii lui Jay Gatsby într-o fermecătoare aură de incertitudine şi mister.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja tradiţionalele impresii ale colaboratoarei noastre, LAURA ARDELEANU:

<<În 12 octombie, în cadrul atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, am încercat să înţelegem o sintagmă, devenită ulterior clişeu, dar care încă animă şi incită numeroase spirite. Este vorba despre binecunoscuta expresie American dream. Încercarea noastră de a ne apropia de mentalitatea unei Americi eliberate de panica, teroarea şi neajunsurile Primului Război Mondial, precum şi explicarea acelei năzuinţe a individului în direcţia bunăstării şi a prosperităţii, au stat sub îndrumarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest, de a cărui implicare ne-am bucurat şi cu această ocazie.

Ce se înţelege aşadar prin „vis american”? Cum s-a manifestat spiritul Omului la scurt timp după ce starea de război a luat sfârşit? Oare anarhiei belicoase i-a urmat ordinea specifică stării de pace? Acestor întrebări le răspunde cu succes romanul lui Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby. Este un roman reprezentativ pentru perioada aflată în discuţie, atât prin tematica sa, cât şi prin conţinutul de idei. Fitzgerald îşi introduce cititorii în atmosfera unuia dintre cele mai celebre metropole americane, New York – un New York postbelic pentru contemporanii autorului, respectiv interbelic pentru noi, cei de astăzi. Un megalopolis în jurul căruia s-a cristalizat mirajul prosperităţii şi al faimei. Însă avem de-a face mai degrabă cu iluzia, cu reveria bunăstării, de vreme ce tendinţa individului era de a cuceri averi şi titluri în cel mai scurt timp, indiferent de mijloacele de care făcea uz. Un astfel de individ e şi personajul Jay Gatsby – sau James Gatz, după adevăratul său nume. Evenimentele în care este implicat respectivul personaj vin să ilustreze tocmai acest caracter amăgitor al luxului: după ce s-a îmbogăţit în urma unor afaceri ilegale cu alcool, „Marele” Gatsby devine proprietarul unei case somptuoase din cartierul West Egg. Bogăţia materială dobândită este dublată de un fals sentiment al faimei: el organizează petreceri în propria vilă, petreceri la care participă suficiente persoane devenite personalităţi ale vremii. Cele două aspecte – luxul şi celebritatea – ar fi trebuit să îi ofere lui Gatsby sentimentul împlinirii, însă el rămâne singur. Cu alte cuvinte, Jaz Gatsby e o iluzie, o născocire a omului pe care se temea să îl infrunte ca în final să îl accepte, dar care reprezintă adevăratul său ego – iar numele acestui ego e James Gatz. Tocmai de aceea nici pe Daisy, femeia de care era îndrăgostit, nu a putut-o privi aşa cum era ea în realitate, ci şi-a făurit o imagine a acesteia. Mai mult decât atât, falsitatea personalităţii lui Gatsby reiese poate cel mai bine din finalul romanului: el rămâne singur, aşa cum era de fapt şi în realitate.>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 14 noiembrie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

„Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” (Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby)

Luminiţa verzuie ce învăluie iluzia lui Jay Gatsby răspândeşte strălucirea orbitoare şi efemeră a oricărei amăgiri, fie ea ambiţiosul vis american, extravaganţa luxului, exuberanţa gloriei, naivitatea unei iubiri necondiţionate ori visul recuperării propriului trecut. Tânărul fără viitor James Gatz se preschimbă în milionarul fără trecut Jay Gatsby, inventându-şi cu pasiune de mitoman un alt nume şi o identitate incertă, îmbogăţită de rumorile şi fanteziile mistificatoare ale petrecăreţilor ce îi invadează impunătoarea casă din West Egg. Pentru ce? Marele Gatsby se dovedeşte a fi un romantic incurabil, un naiv ce îşi imaginează că iubirea unei femei a cărei voce „e doldora de bani” poate fi cumpărată prin bogăţie şi atrasă prin faimă, ignorând ireconciliabila incompatibilitate dintre notorietatea publică şi viaţa privată. Cu ce preţ? Cu riscul izolării într-o lume falsă, într-o atmosferă artificială, în care glamour-ul celebrităţii aduce laolaltă, dar nu împreună, siluete fantomatice şi dezolante de oameni înstrăinaţi, înecaţi în alcool, pradă unei veselii suspecte, orbiţi de poleiala superficialităţii. Amfitrionul unor petreceri proverbiale, înconjurat de străini nepoftiţi în casa sa, de oportunişti şi de curioşi, Jay Gatsby rămâne un solitar care moare precum a trăit, într-o singurătate de lux, ucis de complicaţiile propriului vis, înmormântat de o mână de oameni, un „biet ticălos” părăsit şi uitat de toţi cei care i-au rămas în fond atât de departe.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 12 octombrie 2011, de la ora 18, cu tema SINGURĂTATE DE LUX – FRANCIS SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY: descifrarea mecanismelor de construcţie şi destrămare a iluziei şi decelarea implicaţiilor izolării în mrejele unor miraje suprapuse – bogăţie, celebritate, iubire (dez)interesată, inventarea unei identităţi imaginare. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii cel de-al doilea mare roman de limbă engleză al secolului al XX-lea (după Ulise al lui James Joyce), MARELE GATSBY al lui FRANCIS SCOTT FITZGERALD, în traducerea regretatului poet şi traducător Mircea Ivănescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele ficţionale prin care se înfiripă şi se destramă iluzia lui Jay Gatsby?
• Care este rolul perspecivei narative, prin vocea personajului-martor Nick Carraway, în construirea misterului ce învăluie destinul lui Jay Gatsby?
• Care sunt implicaţiile incompatibilităţii dintre mondenitate şi intimitate, care sunt efectele ironiei ce străbate romanul lui Francis Scott Fitzgerald?
• Este Jay Gatsby întruparea visului american de glorie şi succes sau caricatura lui grotescă?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din octombrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema SINGURĂTATE DE LUX – FRANCIS SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc miercuri, 12 octombrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, DENISA PĂDURARU:

<<Mă numesc DENISA PĂDURARU, sunt elevă în clasa a XI-a Filologie a Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara. Sunt pasionată de lectură, dar, în aceeşi măsură, şi de ştiinţele naturii, visul meu este să devin medic.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald intitulat „Marele Gatsby” este considerat o adevărată capodoperă a literaturii americane. Acţiunea este plasată în Statele Unite ale Americii, la câţiva ani după terminarea Primului Război Mondial. Întâmplările sunt relatate din perspectiva lui Nick Carraway, care este martor al evenimentelor. Titlul sugerează faptul că nucleul romanului îl constituie personajul Gatsby, iar întreaga acţiune este construită în jurul acestuia. Totuşi, autorul nu se grăbeşte cu introducerea lui în scenă, preferând să îl prezinte doar după ce i-a creat un cadru propice. Astfel, în jurul lui Gatsby se formează o aură de mister, ce îl transformă într-o adevărată enigmă pentru celelalte personaje, dar care va fi înlăturată pe parcursul romanului.

Unul dintre elementele definitorii pentru eroii romanului îl reprezintă statutul social. Personajul principal, Gatsby, iese în evidenţă prin averea pe care o posedă: deţine cea mai luxoasă vilă din West Egg (în preajma New York-ului), descrisă de autor ca fiind „o construcţie colosală din toate punctele de vedere”, iar în vila lui are loc, aproape în fiecare seară, câte o petrecere extravagantă, la care participă nume sonore din lumea cinematografiei, sportului şi din alte domenii. Ceea ce mă intrigă este faptul că aceste persoane nu au nicio legătură cu proprietarul vilei şi, mai mult decât atât, Gatsby îşi face rareori simţită prezenţa la o astfel de festivitate.

Trecutul lui Gatsby este puternic marcat de relaţia pe care a avut-o cu Daisy, femeia pe care încă o mai iubeşte. Toate eforturile lui au un singur ţel: acela de a o reîntâlni pe Daisy şi de a se căsători cu ea. Gatsby a fost nevoit să îşi părăsească iubita pentru a pleca în război. În acest timp, Daisy, din dorinţa de a-şi asigura stabilitatea materială, acceptă cererea în căsătorie a lui Tom Buchanan. Averea pe care Gatsby o dobândeşte provine de pe urma unor afaceri ilicite, mai precis, contrabandă cu alcool în timpul prohibiţiei.

Naratorul, Nick Carraway, aparţine unei familii înstărite din Midwest. El hotărăşte să devină independent din punct de vedere financiar şi, în consecinţă, se mută pe coasta de est şi investeşte bani la bursa de valori. Gatsby este vecinul lui Nick, iar, printr-o simplă coincidenţă sau mâna destinului, Nick se dovedeşte a fi verişorul lui Daisy. Astfel, Gatsby profită de circumstanţe pentru a-şi reîntâlni iubita.

În continuare, romanul ilustrează o serie de evenimente ce prefigurează sfârşitul tragic. Tom sesizează apropierea dintre soţia lui şi Gatsby. Discuţia aprinsă pe care o poartă cei trei în apartamentul din New York generează punctul culminant al acţiunii: Daisy se află în automobil împreună cu Gatsby, dar fiind afectată de cele întâmplate, ea pierde controlul maşinii şi o accidentează mortal pe Myrtle Wilson, amanta soţului ei.

Decizia lui Daisy de a se împăca în cele din urmă cu Tom îl determină pe narator să facă o remarcă sugestivă, ce oferă o viziune în deplină concordanţă cu realitatea asupra statului moral al celor două personaje: „erau nişte oameni superficiali, şi el, şi Daisy”.

Finalul romanului prezintă moartea personajului principal, împuşcat de Wilson, care îl considera vinovat de uciderea soţiei lui. Interesant este faptul că la ceremonia de înmormântare participă doar Nick Carraway, împreună cu tatăl răposatului, angajaţii lui Gatsby şi un bărbat poreclit „Ochi-de-bufniţă”. Toţi cei care îl cunoşteau pe Gatsby refuză să vină la înmormântare, întrucât nu doresc să fie implicaţi. Dimpotrivă, unul dintre prietenii acestuia, Wolfsheim, afirmă cu cinism că „trebuie sa învăţăm să ne dovedim prietenia pentru cineva câtă vreme e în viaţă, şi nu după moarte”.

Viaţa personajului Gatsby este sortită să se sfârşească într-un mod tragic. Eroul se agaţă de o iluzie; el crede cu adevărat că poate relua povestea de dragoste cu Daisy exact din momentul în care aceasta s-a oprit. Gatsby trece cu vederea faptul că nu există nicio forţă capabilă să oprească trecerea timpului. De asemenea, şi ceea ce iubeşte el este o iluzie; el a construit imaginea unei Daisy perfecte, o femeie asemeni unui vis, o femeie ireală. Romanul „Marele Gatsby” are ca idee centrală dorinţa şi efortul de realizare a Visului American, reunind idealurile şi aspiraţiile societăţii americane moderne.

În consecinţă, în spatele personajelor se află faţa ascunsă a Americii din perioada de după Primul Război Mondial. Romanul problematizează mitul bunăstarii americane, prezentând nu doar strălucirea, ci şi reversul ei din anii ’20, prevestind marea criză din 1930-1933. „Ţara tuturor posibilităţilor”, America simbolizează visul celor care îşi încearcă norocul în căutarea unei vieţi mai bune, iar romanul lui Francis Scott Fitzgerald ilustrează această aspiraţie dincolo de aparenţe, cu iluziile şi deziluziile ei.>>

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului De veghe în lanul de secară printr-o succintă prezentare a povestirilor lui J. D. SALINGER:

1.     NOUĂ POVESTIRI (NINE STORIES – 1953) – scrise în stilul fragmentar caracteristic lui Salinger, focalizându-se pe câteva ore semnificative din viaţa personajelor, inaugurând, prin trei dintre povestiri, ciclul celebrei familii Glass, a cărei saga se va contura treptat în următoarele volume:
a.     O ZI DESĂVÂRŞITĂ PENTRU PEŞTII-BANANĂ (A PERFECT DAY FOR BANANAFISH – 1948) – despre ultima zi din viaţa lui Seymour Glass, în vacanţa pe care o petrece împreuna cu soţia sa Muriel în Florida, despre discuţia superficială pe care aceasta o poartă la telefon cu mama ei, despre conversaţia lui Seymour cu Sybil Carpenter, o fetiţă pe care o întâlneşte pe plajă şi căreia îi poveşteşte despre peştii-banană (de aici straniul titlu al povestirii), iar în final despre sinuciderea lui absurdă, neanunţată de niciun indiciu textual şi fără o explicaţie plauzibilă.
b.     SĂRMANA GLEZNĂ SCRÂNTITĂ (UNCLE WIGGILY IN CONNECTICUT – 1948) – rememorările nostalgice ale Eloisei, la un pahar cu o prietenă, avându-l în centru pe Walt Glass, fostul ei iubit, mort în timpul serviciului militar, şi o întâmplare aparent banală, implicându-i pe cei doi, care împrumută şi titlul povestirii. Frustrările căsniciei cu mărginitul Lew imprimă imaginii păstrate de Eloise iubitului ei din tinereţe o aură aproape mitică, sporind contrastul dintre ceea ce ar fi putut să fie şi viaţa ei, al cărei curs o nemulţumeşte profund.
c.     CHIAR ÎNAINTEA RĂZBOIULUI CU ESCHIMOŞII (JUST BEFORE THE WAR WITH THE ESKIMOS – 1948) – despre o ceartă banală, pentru banii de taxi, între două prietene, Ginnie Mannox şi Selena Graff, urmată de întâlnirea primeia cu Franklin, fratele celei de-a doua, şi despre sandwiciul de pui pe care acesta i-l dăruieşte şi pe care Ginnie nu îl mănâncă, dar nici nu se îndură să îl arunce, dovada bizară a fascinaţiei pe care Franklin i-o inspiră. Franklin aminteşte întrucâtva de Holden Caulfield, având acelaşi aer răzvrătit al neadaptatului, aceeaşi detaşare frizând imaturitatea.
d.     OMUL-CARE-RÂDE (THE LAUGHING MAN – 1949) – povestire în ramă, în care naratorul îşi reaminteşte după-amiezele petrecute în 1928, pe când avea nouă ani, în „Clubul Comanşilor”, o organizaţie de cercetaşi din New York, animate de palpitantele povestiri ale „şefului” despre aventurile Omului-Care-Râde. Acesta este un erou cu chipul deformat şi ascuns de o mască, al cărui destin osciliează în funcţie de starea de spirit a şefului şi de fluctuaţiile relaţiei lui cu Mary Hudson.

e.     JOS ÎN BARCĂ (DOWN AT THE DINGHY – 1949) – o subtilă incursiune în psihologia infantilă, având-o în centru pe Boo Boo Tannenbaum (născută Glass, deci din aceeaşi familie în jurul căreia gravitează ficţiunea lui Salinger), care intră cu ingeniozitate în jocul băieţelului ei Lionel pentru a-l împiedica să fugă cu barca pe fondul unei frustrări cauzate de jignirea pe care una dintre menajere i-a adus-o tatălui său.
f.       PENTRU ESMÉ – CU DRAGOSTE ŞI ABJECŢIE (FOR ESMÉ – WITH LOVE AND SQUALOR – 1950) – una dintre cele mai populare povestiri ale lui Salinger, despre scrisorile pe care tânăra Esmé i le-a scris Sergentului X, ajutându-l să îndure ororile războiului, şi despre ceasul impermeabil şi anti-şoc dăruit de aceasta ca un talisman care să-i poarte noroc, spart pe drum, dar primit de X ca un semn că încă mai poate spera într-o nouă şansă de revenire la viaţă.
g.     OCHII VERZI ŞI GURA MICĂ (PRETTY MOUTH AND GREEN MY EYES – 1951) – o ironică punere în discuţie a prieteniei şi a fidelităţii conjugale, construită în jurul unei conversaţii telefonice între doi colegi la o firmă de avocatură, Arthur şi Lee, în care primul i se plânge celui de-al doilea de absenţa suspectă a soţiei sale, Joanie, în timp ce aceasta se pare că se află chiar acasă la Lee. Un al doilea apel al lui Arthur, în care acesta minte că Joanie s-a întors acasă şi îşi cere scuze pentru ieşirea necontrolată, îl stânjeneşte pe Lee, confirmând ipoteza că femeia care îi este alături ar putea fi chiar Joanie.
h.     PERIOADA ALBASTRĂ A LUI DE DAUMIER-SMITH (DE DAUMIER-SMITH’S BLUE PERIOD – 1952) – povestea unui tânăr ce îşi inventează un pseudonim, Jean de Daumier-Smith, şi o falsă identitate, cu o biografie romanţată de celebritate în cercurile elitiste ale lumii artistice franceze, spre a fi acceptat ca profesor la o şcoală de belle-arte prin corespondenţă din Montreal, „Le Amis des Vieux Maîtres”. Printre multe lucrări mediocre, pretinsul profesor va descoperi talentul artistic al unei călugăriţe, Sora Irma, care va renunţa însă la cursuri pentru a-şi urma vocaţia religioasă. Revelaţia frumuseţii va fi trăită de protagonist sub semnul unei ambiguităţi tipic salingeriene: epifania este demitizată prin coborârea în banal ori banalul dobândeşte o alură mitică prin potenţialul lui revelator.
i.       TEDDY (1953) – construită în jurul conversaţiei dintre un student, Nicholson, şi un băiat supradotat de doar 10 ani, Teddy McArdle, despre reîncarnare, despre meditaţie, despre renunţarea la otrăvitorul măr al logicii, obiectul păcatului originar, culminând cu presimţirea lui Teddy că va muri în câteva minute, împins într-un bazin fără apă de sora sa mai mică, Booper. Detaşarea lui Teddy dezvăluie fascinaţia lui Salinger pentru tradiţia orientală, putând fi recunoscute frânturi din filosofia indiană Vedanta, din spiritul budist şi din învăţăturile Zen, această ultimă povestire prevestind ciclul următor prin mesajul spiritual încorporat.

2.     FRANNY ŞI ZOOEY (1961) – două povestiri gravitând în jurul celor mai tineri exponenţi ai familiei Glass, Franny şi Zooey, reconstituind însă şi istoria neobişnuită a lui Bessie şi Les Glass şi a celorlalţi cinci copii ai lor, invocând în special figurile tutelare ale familiei, Seymour Glass din O zi desăvârşită pentru peştii-banană sau Buddy Glass, presupusul narator al ciclului de texte despre familia Glass. FRANNY (1955) se focalizează pe discuţia pe care eroina cu acelaşi nume o poartă cu logodnicul ei, Lane Coutell, având ca punct de pornire lucrarea acestuia despre Flaubert, conversaţie curmată brusc de leşinul lui Franny pe fondul unei experienţe religioase declanşate de lectura Pelerinului rus. ZOOEY (1957) continuă firul narativ din primul text, urmărind modul în care Franny, întoarsă acasă după acel leşin fatidic, este chinuită de depresie, iar mama sa Bessie şi fratele ei Zooey încearcă să o convingă să depăşeasă criza spirituală cu care se confruntă. Cel care va reuşi să o ajute să îşi redobândească liniştea sufletească va fi Zooey, în urma unei convorbiri telefonice între cei doi, în care va pretinde mai întâi că e fratele lor mai mare Buddy, apoi îi va reaminti de celălalt frate, Seymour, şi de Grăsana invocată adesea de acesta, imagine simbolică a scânteii divine din fiecare om.
3.     DULGHERI, ÎNĂLŢAŢI GRINDA ACOPERIŞULUI. SEYMOUR – O INTRODUCERE (RAISE HIGH ABOVE THE ROOF BEAM, CARPENTERS AND SEYMOUR – AN INTRODUCTION – 1963) – penultima apariţie editorială, urmată doar de HAPWORTH 16, 1924 (1965) după care Salinger s-a retras din lumea literară, izolându-se complet până la moartea sa la începutul anului trecut. Primul text, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului (1955), prezintă fuga lui Seymour Glass cu Muriel de la propria lor nuntă din perspectiva fratelui său Buddy, printr-o trecere în revistă a reacţiilor invitaţilor, dar şi prin lecturi din jurnalul mirelui în baia unde sora lor Boo Boo îi scrisese acestuia pe oglindă versurile poetei Sappho din care este extras şi titlul povestirii. Textul complementar, Seymour – o introducere (1959), conţine o descriere detaliată, cu multe volute digresive, a lui Seymour prin prisma rememorărilor lui Buddy, profesor de 40 de ani şi editorul poeziilor fratelui său mai mare, completând piesele lipsă din complexul puzzle ficţional al familiei Glass.
 

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja clasicele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Înainte de a începe vacanţa mare a elevilor şi studenţilor, am organizat cea mai recentă întâlnire a atelierului de lectură „Cititori celebri”, întâlnire care, de data aceasta, a avut loc…în stradă, spre a fi în acord cu evenimentul „Street Delivery” ce se desfăşura la aceeaşi dată. Tocmai de aceea, personajul cel mai potrivit contextului despre care vorbeam a fost Holden Caulfield, protagonistul romanului De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului se referă la un modus vivendi specific metropolelor americane din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Trebuie precizat însă că specificul respectivului modus vivendi este descris din perspectiva unui adolescent duplicitar care încearcă să se maturizeze, dar, în acelaşi timp, tinde să rămână copil. Deopotrivă rebel şi politicos, revoltat şi responsabil, Holden se află în acord cu acel New York ispititor şi fascinant, dar care, în realitate, nu e decât o capcană, un vis spulberat odată cu ivirea zorilor. Tocmai de aceea, tânărul Caulfield trăieşte experienţe contradictorii asupra cărora cugetă foarte multă vreme. Aş spune chiar că modul de expunere al romanului e confesiunea – o confesiune sinceră, deşi marcată de ambivalenţă, incertitudine.

Mai mult decât atât, titlul romanului trimite la o scenă care pune în evidentă tendinţa personajului principal de a se maturiza, de a-şi asuma responsabilitatea unui adult. E vorba despre versurile unei melodii pe care tânărul Caulfield le-a reţinut greşit: „If a body meet a body, coming through the rye.” – sunt adevăratele versuri, dintr-un poem al lui Robert Burns, însă Holden încurcă verbul “meet” cu “catch”, iar imaginea pe care şi-o formează pornind de la cuvintele melodiei e aceea a unui grup de copii care se joacă pe o colină, într-un lan de secară. Holden are rolul de a-i prinde în cazul în care copii ar cădea de pe acea colină. E vorba aşadar de o metaforă a ideii de responsabilitate, Caulfield fiind în acest caz adultul (el nu se joacă, ci are grijă de cei mai mici decât el ca vârstă).

S-a spus că mulţi adolescenţi şi-au regăsit frământările în paginile acestui roman sau mulţi adulti şi-au revăzut adolescenţa. Dar personalitatea lui Holden Caulfield e doar o mostră a unei societăţi care ea însăşi se afla la cumpăna dintre copilărie şi maturitate.>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare, Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate şi organizatorilor „Street Delivery” pentru invitaţie. După vacanţa de vară, vă asteptăm din toamnă la Librăria Cărtureşti Mercy într-un nou sezon al Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara! Prima întâlnire va avea loc la începutul lui octombrie şi va avea tema SINGURĂTATE DE LUX –  F. SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY, roman republicat recent de Editura Polirom în colecţia TOP 10+.

„În orice caz, în mintea mea am văzut o mulțime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – și nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Și eu stau la marginea unei prăpastii amețitoare. Și știi ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă și nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale și să-i prind. Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Știu că-i o nebunie.” (J.D.Salinger, De veghe în lanul de secară) Iată răspunsul debordând de fantezie al adolescentului Holden Caulfield, celebrul personaj imaginat de J.D.Salinger, la banala întrebare despre profesia pe care ar dori să o îmbrăţişeze când va fi „mare”. Un răspuns pe măsura unui adolescent non-conformist şi contradictoriu, care la cei şaisprezece ani ai săi se comportă fie precum copilul de doisprezece care încă nu trecuse prin trauma pierderii unui frate, fie ca tânărul de douăzeci şi doi de ani care se pretinde că ar fi pentru a impresiona sau a fi acceptat în rândul adulţilor.

Personaj contradictoriu şi deconcertant, Holden oscilează cu nonşalanţă între extreme, se revoltă cu indignare contra prefăcătoriei şi snobismului, dar nu ezită să îşi contruiască fără remuşcări identităţi multiple şi să joace cu luciditate şi detaşare rolurile corespunzătoare circumsanţelor în care se găseşte implicat. El se arată deopotrivă apărător îndârjit al sincerităţii şi mitoman incontrolabil, „cel mai mare mincinos pe care l-aţi văzut vreodată”, speculând cu umor şi inconştienţă contradicţiile inerente paradoxului mincinosului. În imaginaţia inepuizabilă a lui Holden, lumea dobândeşte înfăţişarea unui teren de joacă, a unui nesfârşit câmp de secară, a cărui singură limită primejdioasă e o prăpastie ameninţătoare. La limita dintre lumi, gardian al inocenţei copilăriei, dar şi singurul „mare” în mijlocul celor mici, Holden supra-veghează cu candoare jocul acestora, salvându-i de pericolul alunecării în prăpastia ce se deschide odată cu maturizarea, ignorând propria debusolare, primejdia propriei prăbuşiri, pe care nu o împiedică nimeni, în preajma singuraticului Holden negăsindu-se niciun paznic vigilent de veghe în lanul de secară…

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de sâmbătă, 11 iunie 2011, de la ora 18, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D.SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ: descoperirea disponibilităţilor ludice ale inocenţei copilăriei, dar şi conştientizarea reversului acestei descătuşări, iresponsabilitatea sinonimă cu imaturitatea, dezinvoltura jocului, odată răstălmăcite libertăţiile pe care le presupune, convertindu-se lesne în rătăcire fără repere. Pentru aceasta, am ales ca punct de pornire captivantul periplu la graniţa fragilă dintre candoarea jocului infantil şi debusolarea dezolantă a adolescentului fără astâmpăr Holden Caulfield din celebrul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D.Salinger, publicat într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt implicaţiile metaforice ale „lanului de secară” din reveria lui Holden Caulfield?
• Ce rol are ludicul în povestirea lui Holden, care sunt libertăţile şi riscurile unui joc neîntrerupt?
• Este Holden Caulfield credibil, sunt contradicţiile şi dilemele lui verosimile, este el un adolescent tipic sau unul ieşit din tipare?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2011, ora 18, în aer liber, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat al Atelierului nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG, elev la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara :

<<Scris la persoana I, De veghe în lanul de secară spune povestea, întinsă pe aproximativ două zile, a unui adolescent de 16 ani, ajuns în New York-ul anilor ’50, după exmatricularea de la Pencey Prep. Rebel, solitar, revoltat, negativist până la mizantropie și anarhism, întinzând la maximum coardele unei libertăți interioare exaltate, Holden Caulfield a fascinat decenii întregi cititorii de literatură de pretutindeni, aducându-i recunoașterea unanimă lui Jerome David Salinger. Nepunându-și problema viitorului sau a consecințelor actelor sale, Holden cutreieră vestita metropolă americană, intrată deja în ,,era’’ postbelică, reîntâlnindu-și prietenii (Sally Hayes, Carl Luce), rudele (Phoebe) sau foștii profesori (domnul Antolini), luând parte la spectacole de teatru și film sau frecventând hotelurile, arterele și localurile protipendadei new-yorkeze (Fifth Avenue, Madison Avenue, Radio City, Broadway), rememorând, uneori pe un ton nostalgic, alteori sarcastic, experiențe legate de familie (în special de frații săi: D.B., scriitor și scenarist la Hollywood, Allie, mort de leucemie și Phoebe, sora mai mică, cea pe care o simpatizează cel mai mult), prieteni sau școli prin care a trecut, pentru ca, în final, să se întoarcă acasă: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți”. (p.257)

Cartea are un ritm alert, evenimentele succedându-se cu repeziciune. În același timp, este de subliniat atât caracterul fragmentar al celor 26 de capitole, dintre care o bună parte se pot citi ca povestiri de sine stătătoare (fiecare resimțindu-se, însă, de accentul ,,caulfieldian’’), cât și anumite elemente postmoderniste (ironia sau ludicul).

Una dintre metaforele importante din carte este cea a ,,lanului de secară’’, simbol al unei alternative pentru realitate imediată, constituindu-se ca un spațiu ideal (utopic) unde mai dăinuie încă o libertate atemporală, lipsită de constrângeri exterioare, la care Caulfield visează și spre care pare a se îndrepta (el se află în continuă mișcare pe tot parcursul romanului, dând impresia de căutare febrilă a unui ,,ce’’ imposibil de reperat, drama născându-se în momentul în care năzuințele sale se lovesc de rigorile cotidiene). Personajul pendulează, practic, între dorința de ,,evadare’’ și responsabilitățile sociale, acestea din urmă fiind respinse și negate cu fiecare ocazie. La o analiză mai atentă, însă, constatăm că fiecare adolescent (sau om matur) are fixată, într-un anumit moment al vieții, cel puțin la nivelul subconștientului, imaginea viu colorată a ,,lanului de secară’’.

Următoarele două citate sunt importante pentru definirea personalității lui Holden Caulfield:

„-Am spus că n-o să fie nici un loc minunat unde să mergem după ce termin școala și tot restul. Deschide urechile. O să fie cu totul altfel. O să trebuiască să coborâm cu ascensorul și să avem o grămadă de bagaje și de lucruri. O să trebuiască să telefonăm, să ne luăm rămas bun de la toate cunoștințele și pe urmă să le trimitem vederi de la hotelurile unde o să stăm. Și o să lucrez într-un birou și o să câștig o grămadă de bani și o să mă duc la slujbă cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue și o să citesc ziarele și o să joc tot timpul bridge și o să mă duc la cinema, să văd o groază de documentare și forșpanuri și jurnale de actualități cretine. Jurnale de actualități. Mamă, Doamne. Sînt întotdeauna pline de curse tâmpite de cai și de cucoane care sparg sticle de șampanie la botezul unui vas sau de cimpanzei cu pantalonași care se plimbă pe bicicletă. N-o să fie deloc același lucru. Dar tu nu înțelegi nimic din ce-ți spun.” (p.163)

„Dac-aș fi pianist sau actor sau mai știu eu ce, și toți cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aș fi furios. N-aș vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aș fi pianist, aș cânta în debara, numai pentru mine.” (p.104)

Paragraful de mai sus descrie cel mai bine atitudinea lui Salinger, cel care a considerat că actul artistic nu este, în mod necesar, destinat publicării, publicității sau altei forme de promovare, retragerea sa subliniind dreptul unui scriitor de a scrie exclusiv pentru propria plăcere, refunzând aparițiile publice.

Prin stilul cursiv și captivant, fermecător prin construcție, mesaje și atmosferă, Salinger are meritul de a fi impus, prin The Catcher in the Rye, un adevărat simbol al adolescenței: Holden Caulfield, iar acest lucru nu i se va ,,ierta’’ nici de acum încolo…>>

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a  Pacientului englez a lui MICHAEL ONDAATJE, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute romane ale scriitorului canadian:

1. COMING THROUGH SLAUGTHER (1976 – roman încă netradus în limba română) – biografia romanţată a legendarului cântăreţ american de jazz Charles ‘Buddy’ Bolden, a cărui carieră sclipitoare a fost brusc curmată de schizofrenie. Romanul se focalizează pe ultimele luni de dinaintea declanşării bolii, captând convulsiile unei minţi în echilibrul instabil dintre normalitate şi nebunie. Creativitatea debordantă a cântăreţului de jazz se reflectă şi în compoziţia cărţii, stilul sincopat, fragmentar şi divagant pare să urmeze capriciile unei improvizaţii de jazz, un stil care îşi va pune amprenta şi asupra următoarelor construcţii romaneşti ale lui Michael Ondaatje.

2. ÎN PIELEA UNUI LEU (1987) – cu titlul inspirat de un vers din Epopeea lui Ghilgameş, romanul este un omagiu pe care Michael Ondaatje îl aduce imigranţilor anonimi care s-au implicat în construcţia podurilor şi tunelurilor oraşului Toronto la începutul secolului XX. Ca şi în Pacientul englez, marea istorie, consemnată în cronici şi arhive, în cifre şi informaţii neutre, se pliază pe istoriile personale mărunte, adesea ascunse în anonimat, ale unor vieţi răvăşite de cursul evenimentelor. Destinele se intersectează aleatoriu, sub fluxul marilor evenimente, sunt purtate de curenţii istoriei şi naufragiază sub presiunea acestora, lăsând în urmă răni cicatrizate şi traume sufleteşti. Protagoniştii acestui roman sunt nume cunoscute din Pacientul englez, aflăm aici despre trecutul Hanei, cine este tatăl ei, Patrick Lewis, un specialist în dinamită, poveştile lui de iubire cu mama Hanei, Alice, şi cu Clara Dickens, dar şi naşterea prieteniei lui cu tâlharul Caravaggio.

3. OBSESIA LUI ANIL (2000) – dacă în romanul În pielea unui leu Michael Ondaatje îşi dezvăluie identitatea canadiană, de împrumut, acest roman aduce o întoarcere la obârşiile indiene, punând într-o nouă lumină şi traumele lui Kip sau implicaţiile anonimatului în care se refugiază „pacientul englez” din romanul omonim. Acţiunea este plasată în Sri Lanka, spaţiul natal al lui Michael Ondaatje, în vremea sângerosului şi perfidului război civil de la mijlocul anilor ’80, începutul anilor ’90, pe fondul represaliilor guvernului împotriva insurgenţilor, al crimelor oribile care au destrămat multe familii. Din nou, marea istorie se oglindeşte în micile istorii individuale: romanul are în centru experienţa revenirii în Sri Lanka a lui Anil, plecată în Occident încă din studenţie, reîntoarsă pe meleagurile natale într-o misiune sub egida Naţiunilor Unite. Alături de un reprezentant al guvernului, Sarath, de fratele acestuia, doctorul Gamini şi de sculptorul Ananda, a cărui soţie a căzut victimă războiului, Anil încearcă să reconstruiască chipul ars al Marinarului, poreclă dată unui schelet descoperit într-o peşteră împreună cu alte oseminte străvechi, despre care însă cei trei bănuiesc că ar fi una dinte nenumăratele victime recente ale războiului civil.

4. DIVISADERO (2007, roman încă netradus în limba română) – două poveşti în oglindă: prima gravitează în jurul familiei Annei, compusă din tatăl ei, din sora sa vitregă, Claire, şi a orfanului Cooper, tolerat la ferma lor din Nordul Californiei, cea de-a doua reconstituie destinul poetului francez Lucien Segura, în casa căruia se mută Anna, aducând la lumină neaşteptate coincidenţe de destin.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja tradiţionalele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Memoria reprezintă acea facultate specifică psihicului uman care se manifestă precum o punte între evenimentele ce se petrec „aici şi acum” şi cele ce au avut loc în acel sector al timpului, pe care îl numim „trecut” şi care, de cele mai multe ori, reprezintă cauza a ceea ce se petrece în prezent.

Tot memoria este cea care face obiectul discuţiilor dintre personajele romanului lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, roman care a fost propus spre dezbatere cu ocazia celei mai recente întâlniri din cadrul atelierului nostru de lectură. Şi de data aceasta ne-am bucurat de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik, de la Universitatea de Vest, care ne-a dezvăluit câteva perspective interesante, pornind de la tendinţa omului de a trece de la ipostaza de „persoană” la cea de „personalitate”.

De fapt, acelaşi lucru se petrece şi în cazul personajelor lui Ondaatje – conversaţiile celor patru (infirmiera Hana, „pacientul” Almasy, genistul Kip şi spionul Caravaggio) se bazează în mare parte pe aduceri-aminte. Cu alte cuvinte, povestite, întâmplările trecutului îmbracă acea aură a fanteziei, specifică literaturii. În acest context, cele două cărţi – Istoriile lui Herodot şi Kim al lui Rudyard Kipling – capătă un rol semnificativ: ambele se află în strânsă legătură cu evenimente din trecutul, respectiv prezentul personajelor. Astfel, Istoriile sunt de un real folos pentru Almasy pe parcursul călătoriei sale prin deşert, însă numele lucrării lui Herodot devine un simbol în romanul lui Ondaatje odată ce Katharine Clifton citeşte cu voce tare câteva pasaje din aceasta, fapt care îl determină pe „pacientul englez” să se îndrăgostească de ea. Mai mult decât atât, personajul lui Rudyard Kipling îl prefigurează pe Kip, această frapantă coincidenţă fiind factorul care declanşează sentimentele Hanei pentru genist.

Dacă unul dintre aspectele esenţiale ale romanului e dat de lectură şi literatură ca manifestări natural-umane, ba mai mult, ca declanşatoare ale sentimentului de iubire, un alt element, la fel de important, îl reprezintă deşertul. Deşi realitatea unei terra deserta apare şi sub aspect propriu – este vorba despre deşertul nord-african, unde Almasy şi-a desfăşurat activitatea de explorator, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial – sensul său figurat apare pretutindeni: în primul rând, contextul întâlnirii celor patru personaje este acela al unui război care nu doar că a ruinat înfăţişarea oraşelor, dar a şi mutilat sufletele militarilor şi ale civililor. În al doilea rând, deşertul presupune un spaţiu necunoscut, iar necunoscutul atrage după sine curiozitatea: la fel cum nisipul s-a aşternut peste construcţiile unor civilizaţii vechi, lăsându-le pradă anonimatului, şi flăcările au şters fizionomia personajului central, iar odată cu această întâmplare, identitatea lui a devenit necunoscută.

O ultimă observaţie, în contextul acestei prezentări succinte a consecinţelor determinate de „rănile memoriei”, porneşte de la perspectiva domnului profesor Gyurcsik cu privire la statutul de personalitate, de identitate nemuritoare şi exemplară. În acest sens, de multe ori, viaţa devine o poveste care merită şi trebuie transmisă peste generaţii – o legendă (legenda [lat., n. pl.] „cele ce trebuie culese, adunate, păstrate”).>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2010, de la ora 18, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în aer liber, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery din acest an!