În faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 11 iunie 2011, de la ora 18, a avut loc în aer liber, în cadrul ediţiei timişorene „STREET DELIVERY”, cea de-a cincea întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J. D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ… Discuţiile au stat sub semnul ultimei provocări lansate înainte de vacanţa de vară: descoperirea disponibilităţilor ludice ale inocenţei copilăriei, dar şi conştientizarea reversului acestei descătuşări, iresponsabilitatea sinonimă cu imaturitatea, întrucât dezinvoltura jocului, odată răstălmăcite libertăţiile pe care le presupune, se poate lesne converti în rătăcire fără repere. Pentru aceasta, am ales ca punct de pornire captivantul periplu – la graniţa fragilă dintre candoarea jocului infantil şi debusolarea dezolantă – al adolescentului fără astâmpăr Holden Caulfield din celebrul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D.Salinger, publicat într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului De veghe în lanul de secară printr-o succintă prezentare a povestirilor lui J. D. SALINGER:

1.     NOUĂ POVESTIRI (NINE STORIES – 1953) – scrise în stilul fragmentar caracteristic lui Salinger, focalizându-se pe câteva ore semnificative din viaţa personajelor, inaugurând, prin trei dintre povestiri, ciclul celebrei familii Glass, a cărei saga se va contura treptat în următoarele volume:
a.     O ZI DESĂVÂRŞITĂ PENTRU PEŞTII-BANANĂ (A PERFECT DAY FOR BANANAFISH – 1948) – despre ultima zi din viaţa lui Seymour Glass, în vacanţa pe care o petrece împreuna cu soţia sa Muriel în Florida, despre discuţia superficială pe care aceasta o poartă la telefon cu mama ei, despre conversaţia lui Seymour cu Sybil Carpenter, o fetiţă pe care o întâlneşte pe plajă şi căreia îi poveşteşte despre peştii-banană (de aici straniul titlu al povestirii), iar în final despre sinuciderea lui absurdă, neanunţată de niciun indiciu textual şi fără o explicaţie plauzibilă.
b.     SĂRMANA GLEZNĂ SCRÂNTITĂ (UNCLE WIGGILY IN CONNECTICUT – 1948) – rememorările nostalgice ale Eloisei, la un pahar cu o prietenă, avându-l în centru pe Walt Glass, fostul ei iubit, mort în timpul serviciului militar, şi o întâmplare aparent banală, implicându-i pe cei doi, care împrumută şi titlul povestirii. Frustrările căsniciei cu mărginitul Lew imprimă imaginii păstrate de Eloise iubitului ei din tinereţe o aură aproape mitică, sporind contrastul dintre ceea ce ar fi putut să fie şi viaţa ei, al cărei curs o nemulţumeşte profund.
c.     CHIAR ÎNAINTEA RĂZBOIULUI CU ESCHIMOŞII (JUST BEFORE THE WAR WITH THE ESKIMOS – 1948) – despre o ceartă banală, pentru banii de taxi, între două prietene, Ginnie Mannox şi Selena Graff, urmată de întâlnirea primeia cu Franklin, fratele celei de-a doua, şi despre sandwiciul de pui pe care acesta i-l dăruieşte şi pe care Ginnie nu îl mănâncă, dar nici nu se îndură să îl arunce, dovada bizară a fascinaţiei pe care Franklin i-o inspiră. Franklin aminteşte întrucâtva de Holden Caulfield, având acelaşi aer răzvrătit al neadaptatului, aceeaşi detaşare frizând imaturitatea.
d.     OMUL-CARE-RÂDE (THE LAUGHING MAN – 1949) – povestire în ramă, în care naratorul îşi reaminteşte după-amiezele petrecute în 1928, pe când avea nouă ani, în „Clubul Comanşilor”, o organizaţie de cercetaşi din New York, animate de palpitantele povestiri ale „şefului” despre aventurile Omului-Care-Râde. Acesta este un erou cu chipul deformat şi ascuns de o mască, al cărui destin osciliează în funcţie de starea de spirit a şefului şi de fluctuaţiile relaţiei lui cu Mary Hudson.

e.     JOS ÎN BARCĂ (DOWN AT THE DINGHY – 1949) – o subtilă incursiune în psihologia infantilă, având-o în centru pe Boo Boo Tannenbaum (născută Glass, deci din aceeaşi familie în jurul căreia gravitează ficţiunea lui Salinger), care intră cu ingeniozitate în jocul băieţelului ei Lionel pentru a-l împiedica să fugă cu barca pe fondul unei frustrări cauzate de jignirea pe care una dintre menajere i-a adus-o tatălui său.
f.       PENTRU ESMÉ – CU DRAGOSTE ŞI ABJECŢIE (FOR ESMÉ – WITH LOVE AND SQUALOR – 1950) – una dintre cele mai populare povestiri ale lui Salinger, despre scrisorile pe care tânăra Esmé i le-a scris Sergentului X, ajutându-l să îndure ororile războiului, şi despre ceasul impermeabil şi anti-şoc dăruit de aceasta ca un talisman care să-i poarte noroc, spart pe drum, dar primit de X ca un semn că încă mai poate spera într-o nouă şansă de revenire la viaţă.
g.     OCHII VERZI ŞI GURA MICĂ (PRETTY MOUTH AND GREEN MY EYES – 1951) – o ironică punere în discuţie a prieteniei şi a fidelităţii conjugale, construită în jurul unei conversaţii telefonice între doi colegi la o firmă de avocatură, Arthur şi Lee, în care primul i se plânge celui de-al doilea de absenţa suspectă a soţiei sale, Joanie, în timp ce aceasta se pare că se află chiar acasă la Lee. Un al doilea apel al lui Arthur, în care acesta minte că Joanie s-a întors acasă şi îşi cere scuze pentru ieşirea necontrolată, îl stânjeneşte pe Lee, confirmând ipoteza că femeia care îi este alături ar putea fi chiar Joanie.
h.     PERIOADA ALBASTRĂ A LUI DE DAUMIER-SMITH (DE DAUMIER-SMITH’S BLUE PERIOD – 1952) – povestea unui tânăr ce îşi inventează un pseudonim, Jean de Daumier-Smith, şi o falsă identitate, cu o biografie romanţată de celebritate în cercurile elitiste ale lumii artistice franceze, spre a fi acceptat ca profesor la o şcoală de belle-arte prin corespondenţă din Montreal, „Le Amis des Vieux Maîtres”. Printre multe lucrări mediocre, pretinsul profesor va descoperi talentul artistic al unei călugăriţe, Sora Irma, care va renunţa însă la cursuri pentru a-şi urma vocaţia religioasă. Revelaţia frumuseţii va fi trăită de protagonist sub semnul unei ambiguităţi tipic salingeriene: epifania este demitizată prin coborârea în banal ori banalul dobândeşte o alură mitică prin potenţialul lui revelator.
i.       TEDDY (1953) – construită în jurul conversaţiei dintre un student, Nicholson, şi un băiat supradotat de doar 10 ani, Teddy McArdle, despre reîncarnare, despre meditaţie, despre renunţarea la otrăvitorul măr al logicii, obiectul păcatului originar, culminând cu presimţirea lui Teddy că va muri în câteva minute, împins într-un bazin fără apă de sora sa mai mică, Booper. Detaşarea lui Teddy dezvăluie fascinaţia lui Salinger pentru tradiţia orientală, putând fi recunoscute frânturi din filosofia indiană Vedanta, din spiritul budist şi din învăţăturile Zen, această ultimă povestire prevestind ciclul următor prin mesajul spiritual încorporat.

2.     FRANNY ŞI ZOOEY (1961) – două povestiri gravitând în jurul celor mai tineri exponenţi ai familiei Glass, Franny şi Zooey, reconstituind însă şi istoria neobişnuită a lui Bessie şi Les Glass şi a celorlalţi cinci copii ai lor, invocând în special figurile tutelare ale familiei, Seymour Glass din O zi desăvârşită pentru peştii-banană sau Buddy Glass, presupusul narator al ciclului de texte despre familia Glass. FRANNY (1955) se focalizează pe discuţia pe care eroina cu acelaşi nume o poartă cu logodnicul ei, Lane Coutell, având ca punct de pornire lucrarea acestuia despre Flaubert, conversaţie curmată brusc de leşinul lui Franny pe fondul unei experienţe religioase declanşate de lectura Pelerinului rus. ZOOEY (1957) continuă firul narativ din primul text, urmărind modul în care Franny, întoarsă acasă după acel leşin fatidic, este chinuită de depresie, iar mama sa Bessie şi fratele ei Zooey încearcă să o convingă să depăşeasă criza spirituală cu care se confruntă. Cel care va reuşi să o ajute să îşi redobândească liniştea sufletească va fi Zooey, în urma unei convorbiri telefonice între cei doi, în care va pretinde mai întâi că e fratele lor mai mare Buddy, apoi îi va reaminti de celălalt frate, Seymour, şi de Grăsana invocată adesea de acesta, imagine simbolică a scânteii divine din fiecare om.
3.     DULGHERI, ÎNĂLŢAŢI GRINDA ACOPERIŞULUI. SEYMOUR – O INTRODUCERE (RAISE HIGH ABOVE THE ROOF BEAM, CARPENTERS AND SEYMOUR – AN INTRODUCTION – 1963) – penultima apariţie editorială, urmată doar de HAPWORTH 16, 1924 (1965) după care Salinger s-a retras din lumea literară, izolându-se complet până la moartea sa la începutul anului trecut. Primul text, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului (1955), prezintă fuga lui Seymour Glass cu Muriel de la propria lor nuntă din perspectiva fratelui său Buddy, printr-o trecere în revistă a reacţiilor invitaţilor, dar şi prin lecturi din jurnalul mirelui în baia unde sora lor Boo Boo îi scrisese acestuia pe oglindă versurile poetei Sappho din care este extras şi titlul povestirii. Textul complementar, Seymour – o introducere (1959), conţine o descriere detaliată, cu multe volute digresive, a lui Seymour prin prisma rememorărilor lui Buddy, profesor de 40 de ani şi editorul poeziilor fratelui său mai mare, completând piesele lipsă din complexul puzzle ficţional al familiei Glass.
 

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja clasicele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Înainte de a începe vacanţa mare a elevilor şi studenţilor, am organizat cea mai recentă întâlnire a atelierului de lectură „Cititori celebri”, întâlnire care, de data aceasta, a avut loc…în stradă, spre a fi în acord cu evenimentul „Street Delivery” ce se desfăşura la aceeaşi dată. Tocmai de aceea, personajul cel mai potrivit contextului despre care vorbeam a fost Holden Caulfield, protagonistul romanului De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului se referă la un modus vivendi specific metropolelor americane din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Trebuie precizat însă că specificul respectivului modus vivendi este descris din perspectiva unui adolescent duplicitar care încearcă să se maturizeze, dar, în acelaşi timp, tinde să rămână copil. Deopotrivă rebel şi politicos, revoltat şi responsabil, Holden se află în acord cu acel New York ispititor şi fascinant, dar care, în realitate, nu e decât o capcană, un vis spulberat odată cu ivirea zorilor. Tocmai de aceea, tânărul Caulfield trăieşte experienţe contradictorii asupra cărora cugetă foarte multă vreme. Aş spune chiar că modul de expunere al romanului e confesiunea – o confesiune sinceră, deşi marcată de ambivalenţă, incertitudine.

Mai mult decât atât, titlul romanului trimite la o scenă care pune în evidentă tendinţa personajului principal de a se maturiza, de a-şi asuma responsabilitatea unui adult. E vorba despre versurile unei melodii pe care tânărul Caulfield le-a reţinut greşit: „If a body meet a body, coming through the rye.” – sunt adevăratele versuri, dintr-un poem al lui Robert Burns, însă Holden încurcă verbul “meet” cu “catch”, iar imaginea pe care şi-o formează pornind de la cuvintele melodiei e aceea a unui grup de copii care se joacă pe o colină, într-un lan de secară. Holden are rolul de a-i prinde în cazul în care copii ar cădea de pe acea colină. E vorba aşadar de o metaforă a ideii de responsabilitate, Caulfield fiind în acest caz adultul (el nu se joacă, ci are grijă de cei mai mici decât el ca vârstă).

S-a spus că mulţi adolescenţi şi-au regăsit frământările în paginile acestui roman sau mulţi adulti şi-au revăzut adolescenţa. Dar personalitatea lui Holden Caulfield e doar o mostră a unei societăţi care ea însăşi se afla la cumpăna dintre copilărie şi maturitate.>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare, Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate şi organizatorilor „Street Delivery” pentru invitaţie. După vacanţa de vară, vă asteptăm din toamnă la Librăria Cărtureşti Mercy într-un nou sezon al Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara! Prima întâlnire va avea loc la începutul lui octombrie şi va avea tema SINGURĂTATE DE LUX –  F. SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY, roman republicat recent de Editura Polirom în colecţia TOP 10+.

Invitaţie la întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de sâmbătă, 11 iunie 2011, ora 18, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery

„În orice caz, în mintea mea am văzut o mulțime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – și nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Și eu stau la marginea unei prăpastii amețitoare. Și știi ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă și nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale și să-i prind. Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Știu că-i o nebunie.” (J.D.Salinger, De veghe în lanul de secară) Iată răspunsul debordând de fantezie al adolescentului Holden Caulfield, celebrul personaj imaginat de J.D.Salinger, la banala întrebare despre profesia pe care ar dori să o îmbrăţişeze când va fi „mare”. Un răspuns pe măsura unui adolescent non-conformist şi contradictoriu, care la cei şaisprezece ani ai săi se comportă fie precum copilul de doisprezece care încă nu trecuse prin trauma pierderii unui frate, fie ca tânărul de douăzeci şi doi de ani care se pretinde că ar fi pentru a impresiona sau a fi acceptat în rândul adulţilor.

Personaj contradictoriu şi deconcertant, Holden oscilează cu nonşalanţă între extreme, se revoltă cu indignare contra prefăcătoriei şi snobismului, dar nu ezită să îşi contruiască fără remuşcări identităţi multiple şi să joace cu luciditate şi detaşare rolurile corespunzătoare circumsanţelor în care se găseşte implicat. El se arată deopotrivă apărător îndârjit al sincerităţii şi mitoman incontrolabil, „cel mai mare mincinos pe care l-aţi văzut vreodată”, speculând cu umor şi inconştienţă contradicţiile inerente paradoxului mincinosului. În imaginaţia inepuizabilă a lui Holden, lumea dobândeşte înfăţişarea unui teren de joacă, a unui nesfârşit câmp de secară, a cărui singură limită primejdioasă e o prăpastie ameninţătoare. La limita dintre lumi, gardian al inocenţei copilăriei, dar şi singurul „mare” în mijlocul celor mici, Holden supra-veghează cu candoare jocul acestora, salvându-i de pericolul alunecării în prăpastia ce se deschide odată cu maturizarea, ignorând propria debusolare, primejdia propriei prăbuşiri, pe care nu o împiedică nimeni, în preajma singuraticului Holden negăsindu-se niciun paznic vigilent de veghe în lanul de secară…

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de sâmbătă, 11 iunie 2011, de la ora 18, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D.SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ: descoperirea disponibilităţilor ludice ale inocenţei copilăriei, dar şi conştientizarea reversului acestei descătuşări, iresponsabilitatea sinonimă cu imaturitatea, dezinvoltura jocului, odată răstălmăcite libertăţiile pe care le presupune, convertindu-se lesne în rătăcire fără repere. Pentru aceasta, am ales ca punct de pornire captivantul periplu la graniţa fragilă dintre candoarea jocului infantil şi debusolarea dezolantă a adolescentului fără astâmpăr Holden Caulfield din celebrul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D.Salinger, publicat într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt implicaţiile metaforice ale „lanului de secară” din reveria lui Holden Caulfield?
• Ce rol are ludicul în povestirea lui Holden, care sunt libertăţile şi riscurile unui joc neîntrerupt?
• Este Holden Caulfield credibil, sunt contradicţiile şi dilemele lui verosimile, este el un adolescent tipic sau unul ieşit din tipare?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2011, ora 18, în aer liber, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat al Atelierului nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG, elev la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara :

<<Scris la persoana I, De veghe în lanul de secară spune povestea, întinsă pe aproximativ două zile, a unui adolescent de 16 ani, ajuns în New York-ul anilor ’50, după exmatricularea de la Pencey Prep. Rebel, solitar, revoltat, negativist până la mizantropie și anarhism, întinzând la maximum coardele unei libertăți interioare exaltate, Holden Caulfield a fascinat decenii întregi cititorii de literatură de pretutindeni, aducându-i recunoașterea unanimă lui Jerome David Salinger. Nepunându-și problema viitorului sau a consecințelor actelor sale, Holden cutreieră vestita metropolă americană, intrată deja în ,,era’’ postbelică, reîntâlnindu-și prietenii (Sally Hayes, Carl Luce), rudele (Phoebe) sau foștii profesori (domnul Antolini), luând parte la spectacole de teatru și film sau frecventând hotelurile, arterele și localurile protipendadei new-yorkeze (Fifth Avenue, Madison Avenue, Radio City, Broadway), rememorând, uneori pe un ton nostalgic, alteori sarcastic, experiențe legate de familie (în special de frații săi: D.B., scriitor și scenarist la Hollywood, Allie, mort de leucemie și Phoebe, sora mai mică, cea pe care o simpatizează cel mai mult), prieteni sau școli prin care a trecut, pentru ca, în final, să se întoarcă acasă: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți”. (p.257)

Cartea are un ritm alert, evenimentele succedându-se cu repeziciune. În același timp, este de subliniat atât caracterul fragmentar al celor 26 de capitole, dintre care o bună parte se pot citi ca povestiri de sine stătătoare (fiecare resimțindu-se, însă, de accentul ,,caulfieldian’’), cât și anumite elemente postmoderniste (ironia sau ludicul).

Una dintre metaforele importante din carte este cea a ,,lanului de secară’’, simbol al unei alternative pentru realitate imediată, constituindu-se ca un spațiu ideal (utopic) unde mai dăinuie încă o libertate atemporală, lipsită de constrângeri exterioare, la care Caulfield visează și spre care pare a se îndrepta (el se află în continuă mișcare pe tot parcursul romanului, dând impresia de căutare febrilă a unui ,,ce’’ imposibil de reperat, drama născându-se în momentul în care năzuințele sale se lovesc de rigorile cotidiene). Personajul pendulează, practic, între dorința de ,,evadare’’ și responsabilitățile sociale, acestea din urmă fiind respinse și negate cu fiecare ocazie. La o analiză mai atentă, însă, constatăm că fiecare adolescent (sau om matur) are fixată, într-un anumit moment al vieții, cel puțin la nivelul subconștientului, imaginea viu colorată a ,,lanului de secară’’.

Următoarele două citate sunt importante pentru definirea personalității lui Holden Caulfield:

„-Am spus că n-o să fie nici un loc minunat unde să mergem după ce termin școala și tot restul. Deschide urechile. O să fie cu totul altfel. O să trebuiască să coborâm cu ascensorul și să avem o grămadă de bagaje și de lucruri. O să trebuiască să telefonăm, să ne luăm rămas bun de la toate cunoștințele și pe urmă să le trimitem vederi de la hotelurile unde o să stăm. Și o să lucrez într-un birou și o să câștig o grămadă de bani și o să mă duc la slujbă cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue și o să citesc ziarele și o să joc tot timpul bridge și o să mă duc la cinema, să văd o groază de documentare și forșpanuri și jurnale de actualități cretine. Jurnale de actualități. Mamă, Doamne. Sînt întotdeauna pline de curse tâmpite de cai și de cucoane care sparg sticle de șampanie la botezul unui vas sau de cimpanzei cu pantalonași care se plimbă pe bicicletă. N-o să fie deloc același lucru. Dar tu nu înțelegi nimic din ce-ți spun.” (p.163)

„Dac-aș fi pianist sau actor sau mai știu eu ce, și toți cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aș fi furios. N-aș vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aș fi pianist, aș cânta în debara, numai pentru mine.” (p.104)

Paragraful de mai sus descrie cel mai bine atitudinea lui Salinger, cel care a considerat că actul artistic nu este, în mod necesar, destinat publicării, publicității sau altei forme de promovare, retragerea sa subliniind dreptul unui scriitor de a scrie exclusiv pentru propria plăcere, refunzând aparițiile publice.

Prin stilul cursiv și captivant, fermecător prin construcție, mesaje și atmosferă, Salinger are meritul de a fi impus, prin The Catcher in the Rye, un adevărat simbol al adolescenței: Holden Caulfield, iar acest lucru nu i se va ,,ierta’’ nici de acum încolo…>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 5 mai 2011, de la ora 18, a avut loc cea de-a patra întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna mai: descifrarea hieroglifelor desenate de fluxurile şi refluxurile unei memorii rănite, precum şi a posibilelor itinerarii (imaginare sau livreşti) de ieşire din deşertul ei dezolant. Am ales ca reper captivantul roman al lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, apărut într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom, căreia îi mulţumim pentru colaborare. Ne-am bucurat din nou de participarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a deschis cu fineţe şi subtilitate şi de data aceasta orizonturile unor lecturi proaspete, detaşate de stereotipii.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a  Pacientului englez a lui MICHAEL ONDAATJE, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute romane ale scriitorului canadian:

1. COMING THROUGH SLAUGTHER (1976 – roman încă netradus în limba română) – biografia romanţată a legendarului cântăreţ american de jazz Charles ‘Buddy’ Bolden, a cărui carieră sclipitoare a fost brusc curmată de schizofrenie. Romanul se focalizează pe ultimele luni de dinaintea declanşării bolii, captând convulsiile unei minţi în echilibrul instabil dintre normalitate şi nebunie. Creativitatea debordantă a cântăreţului de jazz se reflectă şi în compoziţia cărţii, stilul sincopat, fragmentar şi divagant pare să urmeze capriciile unei improvizaţii de jazz, un stil care îşi va pune amprenta şi asupra următoarelor construcţii romaneşti ale lui Michael Ondaatje.

2. ÎN PIELEA UNUI LEU (1987) – cu titlul inspirat de un vers din Epopeea lui Ghilgameş, romanul este un omagiu pe care Michael Ondaatje îl aduce imigranţilor anonimi care s-au implicat în construcţia podurilor şi tunelurilor oraşului Toronto la începutul secolului XX. Ca şi în Pacientul englez, marea istorie, consemnată în cronici şi arhive, în cifre şi informaţii neutre, se pliază pe istoriile personale mărunte, adesea ascunse în anonimat, ale unor vieţi răvăşite de cursul evenimentelor. Destinele se intersectează aleatoriu, sub fluxul marilor evenimente, sunt purtate de curenţii istoriei şi naufragiază sub presiunea acestora, lăsând în urmă răni cicatrizate şi traume sufleteşti. Protagoniştii acestui roman sunt nume cunoscute din Pacientul englez, aflăm aici despre trecutul Hanei, cine este tatăl ei, Patrick Lewis, un specialist în dinamită, poveştile lui de iubire cu mama Hanei, Alice, şi cu Clara Dickens, dar şi naşterea prieteniei lui cu tâlharul Caravaggio.

3. OBSESIA LUI ANIL (2000) – dacă în romanul În pielea unui leu Michael Ondaatje îşi dezvăluie identitatea canadiană, de împrumut, acest roman aduce o întoarcere la obârşiile indiene, punând într-o nouă lumină şi traumele lui Kip sau implicaţiile anonimatului în care se refugiază „pacientul englez” din romanul omonim. Acţiunea este plasată în Sri Lanka, spaţiul natal al lui Michael Ondaatje, în vremea sângerosului şi perfidului război civil de la mijlocul anilor ’80, începutul anilor ’90, pe fondul represaliilor guvernului împotriva insurgenţilor, al crimelor oribile care au destrămat multe familii. Din nou, marea istorie se oglindeşte în micile istorii individuale: romanul are în centru experienţa revenirii în Sri Lanka a lui Anil, plecată în Occident încă din studenţie, reîntoarsă pe meleagurile natale într-o misiune sub egida Naţiunilor Unite. Alături de un reprezentant al guvernului, Sarath, de fratele acestuia, doctorul Gamini şi de sculptorul Ananda, a cărui soţie a căzut victimă războiului, Anil încearcă să reconstruiască chipul ars al Marinarului, poreclă dată unui schelet descoperit într-o peşteră împreună cu alte oseminte străvechi, despre care însă cei trei bănuiesc că ar fi una dinte nenumăratele victime recente ale războiului civil.

4. DIVISADERO (2007, roman încă netradus în limba română) – două poveşti în oglindă: prima gravitează în jurul familiei Annei, compusă din tatăl ei, din sora sa vitregă, Claire, şi a orfanului Cooper, tolerat la ferma lor din Nordul Californiei, cea de-a doua reconstituie destinul poetului francez Lucien Segura, în casa căruia se mută Anna, aducând la lumină neaşteptate coincidenţe de destin.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja tradiţionalele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Memoria reprezintă acea facultate specifică psihicului uman care se manifestă precum o punte între evenimentele ce se petrec „aici şi acum” şi cele ce au avut loc în acel sector al timpului, pe care îl numim „trecut” şi care, de cele mai multe ori, reprezintă cauza a ceea ce se petrece în prezent.

Tot memoria este cea care face obiectul discuţiilor dintre personajele romanului lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, roman care a fost propus spre dezbatere cu ocazia celei mai recente întâlniri din cadrul atelierului nostru de lectură. Şi de data aceasta ne-am bucurat de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik, de la Universitatea de Vest, care ne-a dezvăluit câteva perspective interesante, pornind de la tendinţa omului de a trece de la ipostaza de „persoană” la cea de „personalitate”.

De fapt, acelaşi lucru se petrece şi în cazul personajelor lui Ondaatje – conversaţiile celor patru (infirmiera Hana, „pacientul” Almasy, genistul Kip şi spionul Caravaggio) se bazează în mare parte pe aduceri-aminte. Cu alte cuvinte, povestite, întâmplările trecutului îmbracă acea aură a fanteziei, specifică literaturii. În acest context, cele două cărţi – Istoriile lui Herodot şi Kim al lui Rudyard Kipling – capătă un rol semnificativ: ambele se află în strânsă legătură cu evenimente din trecutul, respectiv prezentul personajelor. Astfel, Istoriile sunt de un real folos pentru Almasy pe parcursul călătoriei sale prin deşert, însă numele lucrării lui Herodot devine un simbol în romanul lui Ondaatje odată ce Katharine Clifton citeşte cu voce tare câteva pasaje din aceasta, fapt care îl determină pe „pacientul englez” să se îndrăgostească de ea. Mai mult decât atât, personajul lui Rudyard Kipling îl prefigurează pe Kip, această frapantă coincidenţă fiind factorul care declanşează sentimentele Hanei pentru genist.

Dacă unul dintre aspectele esenţiale ale romanului e dat de lectură şi literatură ca manifestări natural-umane, ba mai mult, ca declanşatoare ale sentimentului de iubire, un alt element, la fel de important, îl reprezintă deşertul. Deşi realitatea unei terra deserta apare şi sub aspect propriu – este vorba despre deşertul nord-african, unde Almasy şi-a desfăşurat activitatea de explorator, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial – sensul său figurat apare pretutindeni: în primul rând, contextul întâlnirii celor patru personaje este acela al unui război care nu doar că a ruinat înfăţişarea oraşelor, dar a şi mutilat sufletele militarilor şi ale civililor. În al doilea rând, deşertul presupune un spaţiu necunoscut, iar necunoscutul atrage după sine curiozitatea: la fel cum nisipul s-a aşternut peste construcţiile unor civilizaţii vechi, lăsându-le pradă anonimatului, şi flăcările au şters fizionomia personajului central, iar odată cu această întâmplare, identitatea lui a devenit necunoscută.

O ultimă observaţie, în contextul acestei prezentări succinte a consecinţelor determinate de „rănile memoriei”, porneşte de la perspectiva domnului profesor Gyurcsik cu privire la statutul de personalitate, de identitate nemuritoare şi exemplară. În acest sens, de multe ori, viaţa devine o poveste care merită şi trebuie transmisă peste generaţii – o legendă (legenda [lat., n. pl.] „cele ce trebuie culese, adunate, păstrate”).>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2010, de la ora 18, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în aer liber, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery din acest an!

Invitaţie la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 5 mai 2011, ora 18

„Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se întindeau de-a lungul a două decenii, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.” (Michael Ondaatje, Pacientul englez) Lectura cărţilor din biblioteca vilei toscane în care şi-au găsit adăpost cele patru personaje ale romanului  se dovedeşte a fi o terapie salvatoare pentru tânăra infirmieră Hana. Războiul nu a lăsat-o doar orfană, ci şi cu sufletul infirm, cu arsuri invizible, dar la fel de dureroase precum cele care au mistuit epiderma înnegrită a chipului de nerecunoscut al „pacientului englez”, îngrijit de ea cu devotament şi abnegaţie. Literatura e privită ca ultima cale de eliberare dintr-un spaţiu devastat de plăgile războiului şi dintr-un timp dezolant, al convalescenţei sau al agoniei, pe muchia dintre viaţă şi moarte, dintre salvare şi rătăcire… Firul epic se împleteşte astfel cu cel al lecturilor Hanei: o povestire a lui Rudyard Kipling, din paginile căreia unul din personaje, Kip, pare a se desprinde sub vraja lecturii, dar şi o ediţie a Istoriilor lui Herodot, completată cu hărţi şi comentarii plurilingve, citate din alte cărţi sau pagini de jurnal, ca în străvechile palimpseste în care noile notaţii acopereau şi completau textele anterioare, reîntregindu-le sensurile pierdute în deşerturile memoriei. Iată coordonatele mai mult imaginare decât reale, desprinse din vis şi din literatură, ale explorării întreprinse de cele patru personaje ale romanului lui Michael Ondaatje în deşertul memoriei, într-o înfruntare a furtunilor devastatoare ale amintirii din sufletele arse de văpaia războiului şi de flăcările mistuitoare ale iubirii. În acelaşi timp, ei cartografiază oazele ascunse ale prieteniei şi solidarităţii, alimentate de apele freatice ale sensibilităţii: o hartă a speranţei, gravată cu litere de foc în rănile memoriei. Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 5 mai 2011, de la ora 18, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ: descifrarea hieroglifelor desenate de fluxurile şi refluxurile unei memorii rănite, precum şi a posibilelor itinerarii (imaginare sau livreşti) de ieşire din deşertul ei dezolant, având ca reper captivantul roman al lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, apărut într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele narative prin care se împletesc destinele personajelor?
• Care este rolul flash-back-ului în construirea şi dezvăluirea misterului „pacientului englez” ?
• Care sunt semnificaţiile simbolice ale deşertului şi ale anonimatului?
• Care sunt implicaţiile ficţionale ale referinţelor livreşti şi ale aluziilor intertextuale?
• Care sunt mizele romanului, ce legendă ascunde harta sinuoasă a rănilor memoriei celor patru personaje?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc joi, 5 mai 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, SNEJANA UNG, elevă în clasa a X-a la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara:

<<Despre romanul Pacientul englez, scris de Michael Ondaatje, s-au spus multe. De pildă, Don DeLillo spunea că “Pana îndemânatică a lui Ondaatje ţese ca într-o pânză istoriile unor oameni înlănţuiţi fără scăpare în tot soiul de poveşti de dragoste şi război. Pacientul englez este o capodoperă a ficţiunii contemporane.”. Eu, ca simplu cititor, pot spune că e un roman pe care nu îl poţi lăsa din mână până nu îl termini. Citind, te simţi un rătăcitor prin deşert care nu renunţă până când nu reuşeşte să găsească un oraş, o cale de ieşire. Şi totuşi, deşertul te captivează, te uimeşte, poate la fel de mult ca pe Almásy.

În lume există patru puncte cardinale, patru anotimpuri, patru faze ale lunii, patru tipuri de temperament (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic), patru elemente ale naturii  (apă, aer, pământ, foc). Totul se învârte in jurul cifrei 4. În romanul lui Ondaatje, acţiunea este construită în jurul a patru nume: Hana, Caravaggio, Kip şi Ladislaus de Almásy  (pacientul englez).

Hana şi pacientul englez locuiesc în vila San Girolamo. Hana este o tânără de 20 de ani, infirmieră. Ea îl îngrijeşte cu devotament pe un om al cărui trup este ars şi care, pe parcursul romanului, dezvăluie o poveste de dragoste cu aventuri în deşert şi în război. Într-o zi, Hana este vizitată de un vechi prieten al tatălui său, David Caravaggio. Caravaggio este un hoţ şi un spion care se îndoieşte de faptul ca pacientul englez este englez. Acesta, la fel ca pacientul englez, este dependent de morfină. Cel de-al patrulea personaj este Kirpal Singh. Kip este un genist sikh care dezamorsează bombe. Spre deosebire de Caravaggio, Kip se împrieteneşte repede cu pacientul englez. Împins de dorinţa de a se convinge că pacientul englez nu e englez, Caravaggio, dar şi ceilalţi află o poveste foarte interesantă.

Romanul reliefează două poveşti de dragoste. Este vorba de o poveste de dragoste a contelui Almásy şi Katharine Clifton, soţia unui spion englez. După ce soţul ei află despre ei, doreşte ca toţi trei să moară, însă după ce avionul în care se afla el şi soţia sa s-a prăbuşit, el a fost singurul care a decedat. Pacientului englez această poveste de dragoste imposibilă i-a trasat un destin teribil. Cealaltă poveste de dragoste este cea dintre Hana şi Kip.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este însuşi pacientul englez, personajul principal, nucleul romanului, în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje. Pacientul englez este învăluit în mister. Trupul său acoperit de arsuri nu poate spune nimic despre el. Necunoscut rămâne şi trecutul său. Apariţia lui Caravaggio prin împrejurimi îl nemulţumeşte pe pacientul englez încă de la început, deoarece ghiceşte care este scopul lui. Într-un final, pacientul englez înlătură misterul, povestind despre trecutul său. Eu am văzut mai întâi în pacientul englez un deşert gol, pustiit, dar totuşi misterios, apoi, odată ce a început să vorbească, am simţit că nisipurile se retrag, deşertul devenind un ţinut bogat, frumos. La început am crezut că importanţa acestui personaj se va stinge după ce îşi va dezvălui trecutul, însă m-am înşelat. De abia acum a devenit nucleul romanului.

Cred că perioada desfăşurării acţiunii a contribuit la captarea atenţiei cititorilor. E vorba de Al Doilea Război Mondial, un moment extrem de important pentru întreaga omenire. În roman sunt amintite evenimente importante din timpul razboiului, precum bătălia de la El Alamein, aruncarea bombelor atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, pe data de 6 august 1945, respectiv 9 august 1945. De asemenea, este amintit şi Rommel, unul dintre cei mai cunoscuţi comandanţi germani.

Spaţiul desfăşurării acţiunii este mai aproape de real decât de imaginar. Sunt întâlnite nume de oraşe, de unităţi de relief din întreaga lume: Gilf Kebir, Uweinat, Toronto, Cairo etc.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că Michael Ondaatje prezintă în roman locuri cu o semnificaţie aparte pentru el. Hana este o infirmieră din Toronto, Canada, Kip este din India, soţii Clifton sunt englezi, vila San Girolamo este în Italia. De fapt, Michael Ondaatje se regăseşte în fiecare dintre personaje.

Romanul lui Michael Ondaatje nu înseamnă numai delectare, ci şi cunoaştere, acesta oferind informaţii din diverse domenii: istorie, geografie, literatură. Numele personajelor din roman au echivalent în lumea reală, precum Laszlo Almásy, care a explorat partea de vest a Gilf Kebir-ului în 1932, Bagnold, preocupat şi el de explorarea deşertului. În ceea ce priveşte literature şi istoria, aminteşte de romanul Kim al lui Rudyard Kipling şi scrierile lui Herodot, pentru a crea fundalul pentru naşterea poveştilor de dragoste.

Romanul are două feţe. Una vorbeşte despre război, alta despre iubire. Sunt prezentate două poveşti de iubire: cea dintre Katharine Clifton şi Almásy şi cea dintre Hana şi Kip. Iubirea este capabilă să acopere rănile provocate de război, având caracter purificator. În roman sunt întâlnite fragmente în care este definită iubirea: “Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.

În concluzie, pot spune că romanul Pacientul englez este un roman deosebit, în care sunt prezentate poveştile unor personaje într-un mod atât de frumos, printre care şi cea a lui Ladislaus de Almásy, încât cartea nu poate fi lăsată din mână până nu e terminată. Această carte m-a ajutat să descopăr că aspectul fizic al unei persoane nu înseamnă totul, ceea ce e mai important e interiorul, acesta fiind plini de trăiri, sentimente, informaţii. Am ajuns la concluzia că noi, oamenii, suntem importanţi prin ceea ce avem în interiorul nostru: “Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care m-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care m-am urcat ca nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca nişte peşteri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre.”>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 24 martie 2011, de la ora 18, a avut loc cea de-a treia întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna martie: descifrarea avatarurilor ludice şi livreşti ale simbolului centrifug al LABIRINTULUI, bifurcându-se la infinit într-o expansiune multidimensională a spaţiului ficţional, şi ale celui centripet al OGLINZII, concentrând în misteriosul său focar multiplicitatea fenomenală a lumii, reducând-o la esenţa sa unică, inefabilă. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii savuroasele povestiri fantastice ale lui JORGE LUIS BORGES din volumul ALEPH, în traducerea Cristinei Hăulică şi a lui Andrei Ionescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim pentru generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie primele titluri din această inspirată colecţie. Le mulţumim celor peste 40 de participanţi la întâlnirea noastră pentru entuziasmul şi implicarea lor, pentru neaşteptatele poteci hermeneutice care s-au tot bifurcat, multiplicându-se uimitor prin lectura lor proaspătă şi vie.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a povestirilor din Aleph-ul lui JORGE LUIS BORGES printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului argentinian:

1. EVARISTO CARRIEGO (1930) – o biografie, după mărturisirea autorului, „nu atât documentară cât imaginativă” a poetului argentinian cu acest nume şi o evocare a cartierului Palermo din Buenos Aires pe care acesta îl cântă în poeziile sale, un spaţiu deopotrivă „al cuţitului şi al chitarei”, al violenţei şi al sensibilităţii artistice. Cartierul în mijlocul căruia a copilărit şi Borges este reconstituit în imaginaţie, ecourile îndepărtate ale vieţii animate de încăierări şi acorduri de chitară parvenindu-i acestuia indirect, filtrate prin paginile ficţionale ale imensei sale biblioteci. Biografia lui Evaristo Carriego se converteşte discret într-o monografie, Borges citează masiv din poeziile sale, inserând detaliate analize de text, de unde şi ezitările în plasarea acestui prim exerciţiu epic borgesian în rândul prozei sau al eseului, graniţa între cele două genuri dovedindu-se fluidă în textele borgesiene.

2. ISTORIA UNIVERSALĂ A INFAMIEI (1935) – prima colecţie de povestiri propriu-zise ale lui Borges, aşezată de acesta sub semnul BAROCULUI (prin stilul excesiv, abuzând de figura tipic barocă a oximoronului, evidentă chiar din titlurile paradoxale ale povestirilor, alunecând adeseori în caricatural şi parodic). Volumul inaugurează inepuizabila metodă borgesiană a rescrierii, prin care autorul se converteşte în „traducător şi cititor”, sursele de inspiraţie fiind etalate în finalul jocului ficţional. Nelegiuirile evocate şi criminalii enumeraţi pe lista neagră a infamiei se dovedesc a fi ingenioase variaţiuni pe teme dezvoltate în textele altor autori, deformate cu dezinvoltură şi umor. Povestirile nu se reduc la gratuite pastişe pe linia textualistă postmodernă, ele se deschid deopotrivă spre ceea ce critica literară a numit, având ca punct de plecare chiar acest volum al lui Borges, „realism magic”, prefigurând fertila turnură a prozei borgesiene spre zonele difuze ale fantasticului.

3. FICŢIUNI (1944) – unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă a lui Borges, construit în jurul câtorva teme borgesiene prin excelenţă: biblioteca infinită, rescrierea şi recitirea altor texte, incursiunea în imaginar, şi, bineînţeles, labirintul şi oglinda. Centrul de greutate se regăseşte în prima secţiune, Grădina potecilor ce se bifurcă (1941), cuprinzând şapte povestiri realist-magice sau chiar fantastice, cu o semnificativă sarcină livrescă. Tlön, Uqbar, Orbis Tertius este plasată, din incipit, sub semnul „conjucţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie”, urmărind incredibila multiplicare a surselor bibliografice despre o ţară imaginară, Uqbar, identificată într-un final cu lumea întreagă, utopia conturată în imaginar substituindu-se realităţii. Extensiunile livreşti se regăsesc şi în Pierre Menard, autorul lui Don Quijote şi Biblioteca Babel, prima povestire axându-se pe uimitoarea coincidenţă a textului lui Cervantes cu rescrierea lui ad litteram de către un scriitor francez contemporan, imaginar, fireşte, Pierre Menard, dar şi pe şi mai surprinzătoarele deosebiri între recitirile cu totul diferite ale celor două texte identice prin prisma altor orizonturi de aşteptare, specifice celor doi autori din alte epoci culturale. Cea de-a doua, dimpotrivă, nu se focalizează pe un singur text, ci pe infinitatea de texte posibile dintr-o bibliotecă potenţială, cuprinzând toate permutaţiile literelor şi cuvintelor din toate limbile lumii – Borges reia aici o metaforă mai veche, cea a maimuţelor care, în faţa unor maşini de scris, ar ajunge în cele din urmă să redacteze, mecanic, toate cărţile importante ale omenirii. Ruinurile circulare reia o altă obesesie borgesiană, cea a confuziei dintre vis şi realitate, concentrându-se pe revelaţia unui mag că nu este doar creator al unei fiinţe imaginate oniric, ci şi creat, la rândul său, în visul altuia. Povestirea care împrumută titlul volumului ascunde, sub aparenta intrigă poliţistă, urzeala ficţională a labirintului, ilustrând neaşteptata identificare a acestuia cu o carte infinită, cuprinzând toate posiblităţile latente ale simbolurilor înscrise în textul ei. Grădina potecilor ce se bifurcă se îngemănează cu povestirea Moartea şi busola din cealaltă secţiune, Artificii (1944), ambele povestiri adoptând convenţia prozei poliţiste, diferită fiind doar perspectiva traseului hermeneutic detectivistic: cea a criminalui în primul text, cea a victimei în cel de-al doilea.

4. CARTEA FIINŢELOR IMAGINARE (în colaborare cu Margarita Guerrero, prima ediţie în 1957, cu titlul MANUAL DE ZOOLOGIE FANTASTICĂ) – o colecţie de descrieri a peste 100 de fiinţe imaginare, fie plăsmuite de autori precum Kafka sau E.A. Poe, fie, cea mai mare parte dintre ele, desprinse din mitologiile diferitelor culturi, clasice sau exotice, europene, americane sau orientale. Succintele prezentări, foarte documentate, cu ample citate, însoţite de ilustraţii corespunzătoare, evocă, într-o ordine aleatorie şi o formă caleidoscopică, „entităţi stranii, izvodite de-a lungul timpului de fantezia oamenilor”: grifoni, centauri, minotauri, elfi, djini, dragoni sau balauri, zâne, satiri, demoni şi îngeri, sirene şi unicorni, iar lista este lăsată chiar de Borges deschisă.

5. FĂURITORUL (1960) – un volum ce cuprinde texte de dimensiuni reduse, apropiate mai degrabă de formula poemului în proză. Formula intertextuală ia aici forma parabolei concentrate în jurul unor autori îndrăgiţi de Borges, precum Shakespeare, Dante, Cervantes sau Homer (căruia îi este dedicată şi povestirea care dă titlul volumului). Rescrierea nu vizează doar textele altora, ci şi propriile scrieri, sunt reluate teme şi motive din povestiri mai vechi, precum cele ale oglinzii, ale tigrului-zahir, ale visului în vis şi ale abolirii realităţii de către ficţiune. Grăitoare este ultima povestire, Borges şi eu, problematizând dedublarea om – autor, personalitatea scriitorului copleşind şi acaparând experienţele şi trăirile omului din spatele măştii auctoriale.

6. RELATAREA LUI BRODIE (1970) – volum ce aduce o metamorfoză a stilului borgesian: de la acumularea barocă de termeni pretenţioşi şi figuri retorice la o simplitate care mimează banalitatea. Borges ne avertizează însă că această simplitate este doar o mască, întrucât prozele sunt oglinzi ficţionale în care se reflectă complexitatea universului. Tematic însă, universul prozelor borgesiene nu se schimbă semnificativ, se regăsesesc şi în aceste povestiri multe dintre obsesiile lui Borges, opţiunea sa fiind şi de data aceasta rescrierea şi nu inovaţia: „fiecare limbaj este o tradiţie, fiecare cuvânt, un simbol împărtăşit”.

7. CARTEA DE NISIP (1975) – unul dintre cele mai cunoscute volume de proză ale lui Borges, care desăvârşeşte mutaţia stilistică inaugurată de volumul anterior. Multe texte sunt reluări deghizate ale unor teme şi texte mai vechi: povestirea Celălalt, care deschide volumul, este o ingenioasă rescriere a textului Borges şi eu, concentrându-se pe o întâlnire a autorului matur cu un alter ego al său, un dublu al său aflat în efervescenţa tinereţii. Congresul sa află pe linia deschisă de Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, imaginând o utopică reunire a tuturor naţiunilor, limbilor şi culturilor planetei în spaţiul simbolic al unei biblioteci, alunecând treptat în distopie, culminând cu simbolica ardere a cărţilor adunate într-o reiterare a mistuirii legendarei biblioteci din Alexandria. Cartea de nisip reia tema din Biblioteca Babel, închipuind o carte infinită precum nisipul, fără o pagină de început şi una de final, diseminând toate sensurile posibile prefigurate de alfabetul de simboluri înscrise în limbaj.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile a două cititoare fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara), respectiv SNEJANA UNG (elevă în clasa a X-a la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara):

LAURA ARDELEANU: <<Cea mai recentă întâlnire a cititorilor celebri timişoreni a stat sub semnul Aleph-ului. Această noţiune, Aleph, se defineşte în contextul alfabetului ebraic (ea fiind prima din cele douăzeci şi două de consoane care alcătuiesc sistemul de scriere al evreilor, nu are valoare sonoră, ci numai una simbolică, numele acestei litere, precum şi reprezentarea sa grafică-א – desemnând vita, ca animal indispensabil unui popor nomad. Mai mult decât atât însă, pornind de la rolul esenţial, vital, pe care cireada bovinelor îl juca în existenţa vechilor evrei, Aleph a primit valenţe ale divinităţii înseşi). Acest caracter eminamente divin al Aleph-ului este cel valorificat de către autorul argentinian Jose Luis Borges. Însă dacă sensul originar al termenului considera dumnezeirea din perspectiva subzistenţei, iată că Borges « cu lumina sa sporeşte a lumii taină » (ca să parafrazez un vers dintr-o binecunoscută poezie a lui Lucian Blaga). Argentinianul trece dincolo de valorile tradiţionale ale numelui acelei litere – pentru el, Aleph-ul reprezintă totalitatea: «Microcosmosul alchimiştilor şi cabaliştilor, proverbialul nostru prieten concret, multum in parvo!» (Borges, Aleph). În cuprinsul acestui unic punct, sunt conţinute toate formele; el le susţine pe toate, iar ele alcătuiesc – împreună – corpus-ul său. După cum bine s-a precizat la întâlnirea din 24 martie, acest loc este o oglindă a lumii, iar această reflectare a lui multum în spaţiul enantiodromic (i. e. spaţiu în care contrariile se întâlnesc) al Aleph-ului demonstrează că realitatea nu există la modul singular şi scindat, disipat, ci –  dimpotrivă – dincolo de singularitatea formelor, se află acel „punct de sprijin” sau „punct fix” – după cum mai e numit („Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca lumea”, Archimedes) – la care se raportează şi care susţine totul.

Bineînţeles, relaţia dintre întreg şi parte, ca relaţie prin excelenţă complementară, se regăseşte de fapt şi în celelalte texte borgesiene, cum ar fi, de pildă, Zahirul (unde o simplă monedă e echivalată în final cu Dumnezeu) sau Teologii (unde desăvârşirea e văzută drept o unire a contrariilor – după moarte, ferventul teolog descoperă că el şi ereticul pe care l-a condamnat în timpul vieţuirii pe pământ sunt în realitate una şi aceeaşi persoană).

Iar ca să existe şi o peroraţie – o concluzie – din realismul magic borgesian, pentru o clipă, mă voi transfera în cotidian şi contemporan. Dar nu vreau să rămân prea mult aici, fiindcă în acest spaţiu, nimic nu e realist, dar nici magic. Mai degrabă mecanic. Oare de ce? Poate că nu mai reuşim să percepem îmbrăţişarea Aleph-ului, iar, astfel, ne lăsăm cotropiţi de o singularitate mai mult sau mai puţin inevitabilă.>>

SNEJANA UNG: <<Într-un spaţiu finit ar putea exista un număr infinit de scriitori. Chiar dacă sunt muritori, toţi caută nemurirea. Şi nu o pot găsi altfel decât scriind, creând personaje care vor trăi veşnic. Şirul de antonime ar putea continua, dar atunci nu ar mai avea sens să scriu despre opera lui Jorge Luis Borges.

Undeva, în acest spaţiu infinit, un număr finit de oameni rupeau liniştea, discutând cu plăcere despre minunata operă a lui Jorge Luis Borges. După o prezentare a operei scriitorului argentinian, discuţiile au prins viaţă. Acestea s-au focalizat asupra modului în care sunt construite temele în opera lui Borges, asupra bogăţiei sensurilor, asupra mecanismelor prin care se construieşte fantasticul borgesian.

Bogăţia sensurilor e bine evidenţiată în Aleph. Laura Ardeleanu ne-a prezentat diversitatea sensurilor Aleph-ului. Am aflat că Aleph e prima literă din alfabetul ebraic, că este reprezentarea grafică a unei vite, că în alfabetul ebraic fiecare literă reprezintă un obiect şi multe alte semnificaţii, pe care, din păcate, nu le pot enumera aici deoarece aşa cum ne-a reamintit o cititoare: limbajul este limitat, nu poate reda integral complexitatea lumii. Nu a fost uitată nici localizarea Aleph-ului. De ce Aleph se găseşte tocmai într-o pivniţă? Părerile au fost diverse: poate datorită faptului că Borges utilizează numeroase antonime, aici opoziţia întunericului şi luminii, a finitului şi infinitului, întrucât pivniţa reprezintă un loc restrâns, în timp ce Aleph-ul e “locul unde se află, fără a se confunda, toate lucrurile de pe planeta noastră”, mai pe scurt, “multum in parvo”. Pivniţa e un loc aflat în interior, iar acest interior a fost asociat de către un cititor cu subconştientul naratorului, cu ceea ce se află în adâncul fiinţei lui.

Dincolo de bogăţia sensurilor, mi-a plăcut faptul că acţiunile se petrec în locuri simbolice. În Nemuritorul spaţiul este privit ca un labirint: “În hruba aceea erau nouă uşi, dintre care opt dădeau spre un labirint ce se termina, amăgitor, în aceeaşi încăpere; a noua uşă (printr-un alt labirint) dădea spre a doua încăpere circulară, aidoma celei dintâi”. Borges nu se limitează doar la crearea labirintului, ci încearcă să-i ofere acestuia o definiţie: “Labirintul este o casă care a  fost făcută pentru ca oamenii să se rătăcească; arhitectura lui, bogată în simetrii, este subordonată acestui scop”.

Vasta cultură generală, erudiţia lui Borges, livrescul scrierilor sale au fost observate de cei care au participat la discuţii. În operele acestuia sunt întâlnite personaje din mitologia greacă, literatură, istorie.

Operele lui Borges au şi o deschidere filozofică: în descrierea Aleph-ului şi, de asemenea, în Nemuritorul există fraze cu o mare încărcătură speculativă: “Să fii nemuritor e un lucru obişnuit, în afară de om, toate vieţuitoarele sunt nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea; de aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin, înfricoşător, de neînţeles”.

Argentinianul Borges nu se limitează la istoria şi geografia sud-americană, ci scrie despre civilizaţii din întreaga lume şi din toate timpurile. Interesantă este şi dedublarea din Borges şi eu : Borges ca om este muritor, dar ca scriitor este nemuritor, va trăi veşnic prin operele sale.

Nu doar în operele lui Borges timpul este circular, ci, uneori, şi în realitate, căci întâlnirea s-a sfârşit aşa cum a început: cu o carte deosebită a unui autor a cărui valoare este incontestabilă, cu discuţii foarte interesante şi interactive, cu cititori implicaţi şi pasionaţi…>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc joi, 5 mai 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 24 martie 2011, ora 18

„Ajung acum la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să îl cunoască: cum să transmiţi infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? [...] În acea clipă necuprinsă am vazut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au vazut ochii a fost simultan, pe când ceea ce o să transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul.” (Jorge Luis Borges, Aleph) Astfel descrie Borges Aleph-ul, simbol ce poartă „numele primei litere din alfabetul limbii sacre”, punctul – oglindă a lumii, care condensează tot ceea ce a fost, este şi va fi într-o sferă de doi-trei centrimetri ascunsă în subsolul unei case în curs de demolare. Fantasticul borgesian glisează pe limita difuză dintre sacru şi profan, împrospătând „alfabetul de simboluri” legitimate, dar şi clişeizate prin uzul lingvistic.

„Simbolurile” lui Borges se dovedesc a fi simboluri de hârtie create de jocul ficţional,  autoreferenţiale, construind lumi posibile imaginate după chipul şi asemănarea lor: labirinturi ce se bifurcă asemenea textului borgesian într-o necontenită multiplicare a sensurilor, oglinzi ce focalizează volutele spaţiului ficţional într-un punct unic, reducând infinitele reprezentări ale lumii la un paradoxal Aleph atotcuprinzător. Iată şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 24 martie 2011, de la ora 18, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH: descifrarea avatarurilor ludice şi livreşti ale simbolului centrifug al labirintului, bifurcându-se la infinit într-o expansiune multidimensională a spaţiului ficţional, şi ale celui centripet al oglinzii, concentrând în misteriosul său focar multiplicitatea fenomenală a lumii, reducând-o la esenţa sa unică, inefabilă. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii savuroasele povestiri fantastice ale lui JORGE LUIS BORGES din volumul ALEPH, în traducerea Cristinei Hăulică şi a lui Andrei Ionescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim pentru generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie primele titluri din această inspirată colecţie.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele prin care se construieşte fantasticul borgesian?
• Care sunt semnificaţiile simbolurilor complementare ale labirintului şi oglinzii?
• Care sunt mizele revalorizării ludice a „alfabetului de simboluri” înscris în memoria limbajului?
• Care sunt implicaţiile ficţionale ale referinţelor livreşti şi ale bibliotecii imaginare din textele lui Borges?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc joi, 24 martie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor fidel de la Atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG :

<< Numele meu este Alexandru Bodog, sunt elev în clasa a IX-a Filologie la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara. Materiile mele preferate sunt limba română și istoria. Îmi plac literatura, plimbările și meditația.

Aleph

Povestirea prinde contur în umbra lui Carlos Argentino Daneri, prietenul naratorului și vărul de frate al lui Beatriz Viterbo. După moartea acesteia din 1929, naratorul intră tot mai mult în contact cu Daneri, care, treptat, îi mărturisește faptul că lucrează la un poem, din care îi și citește, pentru ca mai apoi, speriat de perspectiva de a-și pierde locuința și de a nu mai putea scrie, să-i dezvăluie secretul Aleph-ului, situat în subsolul sufrageriei din casa de pe strada Garay: ,,punctul în care se află, fără a se confunda, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile.’’ Curios, naratorul se arată dornic să-l vadă. La început neîncrezător, în cele din urmă este puternic impresionat: ,,În momentul acesta extraordinar am văzut milioane de lucruri plăcute sau îngrozitoare; nimic nu m-a înfricoșat mai mult decât faptul că toate ocupau același punct, fără suprapunere și fără transparență.’’ Părăsind grăbit locuința lui Daneri, naratorul reușește să uite toate cele văzute și să revină la activitățile de dinainte.

După șase luni de la dărâmarea clădirii unde se ascundea teribilul secret, naratorul revine cu câteva aprecieri de natură să sporească efectul de mister pe care îl degajă povestea: se fac diverse trimiteri la Cabala, la doctrinele ezoterice și la teoriile subconștientului. Se sugerează chiar existența unui alt Aleph, pentru a se încheia într-un stil care aruncă peste întreaga scriere o pală de magie și mister: ,,Există un Aleph în adâncul pietrei? L-am văzut, oare, când am văzut toate lucrurile și am uitat? Mintea noastră este poroasă la uitare eu însumi falsific și pierd, sub tragica eroziune a anilor, trăsăturile Beatricei.’’

Zahirul

Naratorul, cuprins de amărăciune în urma stingerii premature a Teodelinei Villar, decide ca, imediat după înmormântare, să poposească într-o cârciumă. Acolo primește drept rest Zahirul(o monedă obișnuită la Buenos Aires, echivalentul a douăzeci de centavos), căruia îi conferă o mare însemnătate, în urma unor considerații cu privire la valoarea și istoria monedelor. Sub influența Zahirului, el iese din cârciumă și, după ce o ocolește umblând în cerc, se hotărăște să se întoarcă acasă, aflat sub puternica înrăurire a monedei, care îl determină să considere că banul este, în fapt, o oglindă a universului sau chiar un simbol al libertății. Din acest punct de vedere Zahirul se aseamănă foarte mult cu Aleph.

A doua zi, speriat de posibilele consecințe ale obsesiei sale, decide să scape de Zahir, oferindu-l drept plată într-o cârciumă lăturalnică. Nu după mult timp, întâmplător, găsește o carte unde află răspunsul răului interior produs de obsesia sa: moneda producea celui care o deținea diverse reacții cu conotații malefice. De asemenea, Zahirul este prezent în diverse culturi și poartă peste tot diferite nume care comportă variate semnificații. Se spune chiar ,,că nu există ființă în lume care să nu fie în stare să se transforme în Zaheer.’’

În final, se trage o concluzie care m-a pus pe gânduri: ,,îndărătul monedei se află, poate, Dumnezeu.’’

Scriptura zeului

Tzinacan, mag al piramidei lui Qaholom, este condamnat la moarte într-un spațiu carceral necruțător unde un jaguar măsoară cu pașii săi spațiul și timpul captivității. Reușește să facă față scurgerii neiertătoare a anilor prin încercarea de a-și aminti tot ceea ce știa. În amalgamul amintirilor izbutește să deslușească una care face referire la datinile unui anume zeu care, prevăzând, poate, Apocalipsa și decăderea omenirii, a alcătuit o scriptură misterioasă, ,,în stare să alunge acele rele.’’ Tzinacan, care știe ca această scriptură dăinuie și că, la momentul potrivit, cel ales va avea privilejul sau nenorocul să o citească și să-i pătrundă semnificațiile, speră în adâncul său că el va reuși acest lucru. Încurajat de această speranță, el se pregătește, admițând ca scriptura poate lua orice formă și se poate afla oriunde, oricând. Toate acestea până când, într-o zi, își dă seama că ,,unul dintre atributele zeului este jaguarul.’’ Astfel, se străduiește, în anii următori, să ghicească tot ,,alfabetul inscripționat pe fiecare pată de pe blana jaguarului’’ din tainița unde era condamnat să-și sfârșească zilele. Plecând de la aceste fapte, Tzinacan meditează asupra ideii de universalitate prin singularitatea unui cuvânt rostit de zeul atotputernic. În fiecare cuvânt, fiecare silabă conține în însăși substanța sa alchimia universului și spectacolul lumilor. Astfel, este revelată extraordinara forță generată de cuvintele zeului și, mai mult, de scriptura sa.

Spre final, Tzinacan descifrează secretul scripturii, care consta într-o formulă de paisprezece cuvinte, pe care dacă ar rosti-o, ar scăpa de temniță, devenind atotputernic precum zeul pe care îl slujise și ar simți adierea infinitului. El hotărăște să nu o facă, păstrând pentru el secretul, tocmai pentru că ,,cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gândi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuși.’’

Nemuritorul

Povestirea începe cu Joseph Cartaphilus, anticar din Smirna, care îi dăruiește prințesei de Lucinge cele șase volume din Iliada lui Pope. După moartea anticarului, prințesa a găsit în ultimul volum al Iliadei un manuscris care, printre altele, vorbeste de un oraș al Nemuritorilor, plin de ,,fortărețe, amfiteatre și temple.’’

O lume înfricoșătoare prin sălbăticia de care dau dovadă locuitorii ei este străbătută de personajul principal al manuscrisului: tribunul militar al uneia dintre legiunile Romei, Marcus Flaminius Rufus. După ce își pierde efectivul militar cu care plecase la drum, Rufus reușește să ajungă în orasul Nemuritorilor, trecînd printr-un labirint în care puțin a lipsit să nu-și piardă drumul. Ajuns acolo, este dezamagit de lipsa de gust cu care acesta era construit, fiind nemulțumit de stilul absurd in care majoritatea construcțiilor care îl alcătuiau fuseseră modelate. Este lămurit până la urmă de membrul unui trib de troglodiți, pe care îl botezase Argos, după numele câinelui muribund din Odiseea lui Homer: orașul fusese distrus de troglodiți cu nouă secole în urmă. Ei construiseră, cu relicvele ruinelor, orașul oribil vizitat de el. Rufus descoperă că Argos nu este nimeni altul decât însuși Homer, care a locuit un secol în oraș și care le-a dat sfatul troglodiților să-l reconstruiască.

,,Nimeni nu-i cineva, un singur om nemuritor este toți oamenii’’, spune Rufus, astfel Borges reluând ideea infinitului care sălășluiește în toate celelalte forme de existență, idee prezentă și în celelalte nuvele.

Sfârșitul nu face decât să potențeze nuanțele schițate atât de frumos de autor în text: ,,Istoria pe care v-am povestit-o pare ireală pentru că înlăuntrul ei se amestecă întâmplări din viața a doi oameni deosebiți.[...] Am fost Homer; pe scurt, voi fi Nimeni, asemenea lui Ulise; voi fi toti: voi muri.’’

Casa lui Asterion

În această scriere, accentul cade foarte puternic pe metafora labirintului, așa cum în Aleph, Zahirul sau Scriptura zeului este prezentă cealaltă metaforă caracteristică acestui grupaj de povestiri, anume cea a oglinzii ca reprezentare a infinitului.

Astfel, Asterion, care are și el valențe metaforice, fiind în fapt o replică a Minotaurului din cunoscuta legendă din mitologia greacă, locuiește într-un labirint infinit, unde este de fapt el însuși prizonier. După ce-și descrie preocupările și micile distracții, Asterion mărturisește că, la un interval de nouă ani de zile, în labirint pătrund nouă oameni care doresc să fie mântuiți de răul care îi bântuie. De fiecare dată când izbutesc să se apropie, însă, ei se prăbușesc ca izbiți de o forță necunoscută. Asterion continuă, precizând că unul dintre ei a profetizat, în clipa în care și-a dat viața, că într-o bună zi va sosi mântuitorul labirintului și al lui Asterion.

Povestirea se încheie cu o trimitere fățișă la legenda pe care am amintit-o la început: ,,-Îţi vine să crezi, Ariadna? spuse Tezeu. Minotaurul nici măcar nu s-a apărat.’’

O idee foarte interesantă lansată de acest text este, după părerea mea, cea conform căreia, așa cum spune Asterion, ,,prin arta scrisului nu poate fi comunicat nimic.’’

Pot spune, în concluzie, că am fost plăcut impresionat de toate aceste povestiri, interesante și valoroase fiecare în felul ei, scrise de unul dintre cei mai valoroși creatori de literatură din întreaga lume: Jorge Luis Borges.>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 23 februarie 2011, de la ora 18, a avut loc cea de-a doua întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema BUFONII ZĂDĂRNICIEI – SAMUEL BECKETT, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT – ELEUTHERIA – SFÂRŞITUL JOCULUI… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna februarie: descoperirea subterfugiilor comice de disimulare a sentimentului zădărniciei şi a inerţiei care se ascunde în gesturile mecanice ale bufonilor care ne întreţin iluzia unei „trăiri” autentice. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii provocatoarele piese ale lui Samuel Beckett, reunite în volumul Aşteptându-l pe Godot – Eleutheria – Sfârşitul jocului, în traducerea lui Gellu Naum şi a Irinei Mavrodin, apărut într-o nouă ediţie în 2010 la Editura Curtea Veche, căreia îi mulţumim pentru susţinere. Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a îndrumat în lectura incitantelor piese beckettiene, oferindu-ne totodată fecunde repere bibliografice şi sugerându-ne nebănuite conexiuni intertextuale (precum cea cu poezia Clown a lui Henri Michaux).

În prima parte a întâlnirii am încercat o redimensionare a pieselor lui SAMUEL BECKETT din perspectiva celuilalt versant al operei sale, proza, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute povestiri şi romane ale sale:

1.     MAI MULTE CIUPITURI DECÂT LOVITURI (1934) – debutul în proză al lui Samuel Beckett, cuprinzând o serie de povestiri coagulate în jurul aceluiaşi personaj central, Belacqua Shuah, nume împrumutat din Divina Comedie a lui Dante, de la creatorul de lăute ispăşind pentru lenea sa în Purgatoriu. Povestirile se focalizează pe câteva episoade din viaţa personajului, precum descoperirea că homarul pe care este pe cale să îl mănânce este fiert de viu, câteva aventuri amoroase, moartea sa accidentală sau chiar inexplicabila sa reîntoarcere în viaţă.

2.     MURPHY (1938, încă netradus în limba română) – primul roman al lui Samuel Beckett, avându-l în centru pe personajul omonim, iniţial legat de un scaun, imobilizat voluntar, în căutarea unei pasivităţi totale – această primă ipostază a lui Murphy aminteşte de Victor, personajul beckettian din Eleutheria. La insistenţele Celiei, o femeie uşoară care îi poartă de grijă, Murphy iese din această lâncezeală şi se angajează la un spital de nebuni. Un episod semnificativ este cel al jocului de şah cu un nebun, motiv obsesiv, reluat şi în piesele sale de teatru, Eleutheria şi Sfârşitul jocului. Romanul se încheie cu sinuciderea lui Murphy şi aventurile de un umor negru beckettian prin care trece cenuşa sa, sfârşind prin a fi împrăştiată de un beţiv peste capetele unor oameni dintr-un bar, de unde este adunată şi aruncată la gunoi.

3. MERCIER ŞI CAMIER (scris în limba franceză în 1946, publicat de abia în 1970) – prezintă rătăcirile derizorii ale celor două personaje omonime, tandem care prefigurează cuplurile complementare din piesele sale de teatru. De altfel, acest exerciţiu romanesc alunecă în repetate rânduri spre formula teatrală, pasajele introduse de un narator omniscient care îi „însoţeşte” pe Mercier şi Camier în rătăcirile lor prin spaţiul labirintic al oraşului în care se învârt în cerc, prefigurare a lungilor şi detaliatelor didascalii din piesele beckettiene, alternând cu fragmente în care replicile personajelor se succed după un pattern similar celui pe care Beckett îl va experimenta în Aşteptându-l pe Godot sau Sfârşitul jocului.

4.     MOLLOY (1951, primul volum din Trilogia beckettiană scrisă între 1946 şi 1950) – roman construit pe două voci, aparent contrastante, care în final ajung să se confunde: prima parte transcrie, în doar două paragrafe, unul de o pagină, celălalt de câteva zeci, monologul lui Molly, un muribund confuz, care îşi istoriseşte rătăcirile sale cu bicicleta pe un drum de ţară în căutarea mamei sale, intersectarea cu diferite personaje stranii, accidentul prin care ajunge într-un şanţ şi cum ajunge în final în odaia mamei sale. Cea de-a doua voce este a detectivului Moran, căruia i se încredinţează obscura misiune de a da de urma lui Molloy. Împreună cu fiul său, Jacques, Moran porneşte în căutarea lui Molloy, suferind de-a lungul drumului o metamorfoză radicală: raţionalul şi meticulosul detectiv devine treptat tot mai confuz, asemănându-se tot mai mult cu amnezicul Molloy, se îmbolnăveşte, trupul îi cedează, ajunge în cârje, asemeni acestuia. Finalul monologului este deconcertant: Moran sugerează că Molloy ar fi creaţia propriei imaginaţii, asemeni altor personaje beckettiene amintite în text: Belacqua, Murphy sau Mercier. Vocea lui Moran este dublată schizofrenic de o altă voce ficţională, ultima frază este emblamatică pentru stilul paradoxal al lui Beckett: „E miezul nopţii. Ploaia biciuieşte geamurile. Nu era miezul nopţii. Nu ploua”.

5.     MALONE MOARE (1951) – cel de-al doilea volum al trilogiei, urmând sinuozităţile vocii lui Malone, pacient al unui azil de nebuni, care fabulează cu aceeaşi dezinvolură ca şi Moran din primul volum, imaginând personaje cu nume schimbătoare şi excursii aventuroase pe o insulă din apropiere, probabil tot imaginară. Motto-ul textului ar putea fi una dintre cele mai cunoscute afirmaţii cu alură de maximă din roman: „Nimic nu e mai real decât nimicul”. („Nothing is more real than nothing”). Printre creaţiile ficţionale ale lui Malone sunt amintiţi în text nu doar Murphy sau Mercier, ci şi Molloy şi Moran, personajele din primul volum al trilogiei.

6.     NENUMIBILUL (1953 – L’Innommable în limba franceză, The Unnamable în limba engleză) – încheie seria de cercuri concentrice ale Trilogiei beckettiene, introducând un nou personaj, de data aceasta fără nume, care se dovedeşte a fi creatorul tuturor celoralalte personaje ale romanelor anterioare. Trilogia lui Beckett se dovedeşte a fi construită după modelul păpuşilor ruseşti Matrioşka, Molloy fiind închis în cercul ficţional al celui de-al doilea roman, Malone moare, care este încapsulat în cel de-al treilea, procesul ficţional putând continua, în acelaşi fel, la nesfârşit – Trilogia se încheie astfel: „You must go on. I can’t go on. I’ll go on” („Trebuie să continui. Nu pot să continui. Voi continua”).

7.     CUM E (1961 – jocul de cuvinte dintre comme c’est şi commencer) – text experimental al lui Samuel Beckett, alcătuit dintr-un lung monolog fragmentat în scurte paragrafe fără punctuaţie al unui personaj târându-se fără perspectivă prin noroi. Textul cuprinde trei părţi: de dinainte, din timpul şi de după întâlnirea cu Pim, dublul său existenţial cu care alcătuieşte un tandem similar cuplurilor de personaje complementare din piesele de teatru ale lui Samuel Beckett.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara:

<<Samuel Beckett și opera sa fac parte din acea categorie de literatură cu privire la care nu se poate trasa o linie care să despartă la modul decisiv teritoriul comicului de cel al tragicului. Astfel, receptarea lui Beckett a urmat, de-a lungul timpului, ambele traiectorii.

În ciuda acestui fapt, totuși, personajele și situațiile grotești din teatrul acestui autor l-au determinat pe cititorul de rând să perceapă mai degrabă și cu mai multă ușurință dimensiunea tragică a pieselor. În acest context, la întâlnirea din februarie, domnul profesor Ilie Gyurcsik, de la Universitatea de Vest, ne-a revelat aspectul comic al teatrului beckettian. Din acest punct de vedere, personajele nu sunt decât niște clovni, autorul – creatorul lor – manifestându-se în maniera unui păpușar care le coordonează fiecare mișcare.

Mai mult decât atât, foarte interesant este și modul în care se comportă aceste personaje. În primul rând, trebuie observat faptul că, de cele mai multe ori, avem de-a face cu cupluri, așa cum sunt Estragon și Vladimir, respectiv Pozzo si Lucky (în Aștepându-l pe Godot) sau Clov și Hamm (în Sfârșitul jocului). Membrii fiecărui cuplu par a se completa reciproc, astfel, spre exemplu, în cazul cuplului Estragon-Vladimir, cel dintâi e perceput mai curând drept o ființă primară, a cărei existență este legată de trup, în vreme ce al doilea încarnează intelectul. De fapt, chiar numele acestor două personaje evidențează aceleași trăsături – așadar, estragon, ca substantiv comun, este denumirea franțuzească a tarhonului, în timp ce Vladimir redă ideea de stapânire, faimă (numele său, în limbile slave, fiind compus din doua elemente: volod „a conduce” și mer „glorie” sau mir „lume”).

Această problemă, a acordului dintre numele personajelor și modul lor de manifestare, se regăsește și în celelalte piese. În acest sens, pentru Eleutheria, cea mai  reprezentativă situație este cea a tânărului Victor Krap, pentru care definitorii sunt somnul și inerția. În contrast cu aceste trăsături vine ideea de victorie, deci de luptă încununată de succes și glorie. De asemenea, personajul Clovis din Sfârșitul jocului reprezintă fie o umbră a vestitului conducător al francilor, întemeietor al dinastiei Merovingiene (iar din acest punct de vedere, îl echivalează pe mai-sus-amintitul Vladimir), fie se asociază epitetului de clovn, sugerâdu-se astfel interpretarea că, deși el e cel ce poartă scaunul cu rotile în care este imobilizat Hamm, stăpânul său, actele sale sunt tot atât de stângace precum ale celuilalt.

Dincolo de problematica numelor, mai există o dimensiune care caracterizează teatrul lui Beckett: sfârșitul – momentul în care personajele trebuie să părăsească scena, clipa în care cade cortina. Însă actanții tergiversează la nesfârșit inevitabilul eveniment. („ESTRAGON: Să plecăm./ VLADIMIR: Nu putem./ ESTRAGON: De ce?/ VLADIMIR: Îl așteptăm pe Godot.”- Așteptându-l pe Godot). De fapt, aceste piese nu au un sfârșit categoric; fiecărui act i s-ar mai putea adăuga încă o scenă, încă un act și așa mai departe. Avem de-a face mai degrabă cu o structură circulară, în care sensul acțiunii lipsește cu desăvârșire. Timpul e mai mult iluzoriu – trece, fiindcă așa îi este natura, însă nu se produce nicio schimbare. Replicile personajelor, precum și situațiile care au loc, se prezintă ca o încercare a oamenilor de a trage de timp, de a-și umple cumva viața, și tocmai din acest motiv, la Beckett, eroii sunt de fapt anti-eroi, umbre, schițe sau simple păpuși, care par a se înscrie în diverse tipare, fără a fi încadrate în niciunul dintre ele, de fapt.

Dacă personajele lui Beckett stârnesc râsul prin modul lor de manifestare, oare nu la fel ar trebui să fie percepute și situațiile în care fiecare dintre noi alegem să trăim aceeași inerție, aceeași lipsă de activitate care – precum am văzut în aceste piese de teatru –  rătăcește sensul acțiunilor noastre, lăsându-ne în așteptare până mâine, până poimâine… la nesfârșit?>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Curtea Veche pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc joi, 24 martie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea aniversară din februarie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 23 februarie 2011, ora 18

„Nimic de făcut. [...] Şi eu încep să cred la fel. [...] M-am împotrivit multă vreme gândului ăstuia, spunându-mi: Vladimir, nu te prosti, încă n-ai încercat tot. Şi reluam lupta.” (Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot) Iată primul schimb de replici dintr-o piesă de referinţă a secolului al XX-lea, captând în jocul grotesc pe două voci, a meditativului Vladimir şi a confuzului Estragon, gândul insinuant al zădărniciei, al neputinţei ieşirii din cercul vicios al unei partituri monotone, repetitive la nesfârşit. Lupta este însă mereu reluată, plictisul şi inutilitatea sunt ingenios disimulate prin convertirea tragicului în grotesc, prin transformarea grimasei în zâmbet, a meditaţiei în pălăvrăgeală, a lamentaţiei în bufonerie. Timpul este umplut cu fleacuri, pălăvrăgeala îndulceşte neputinţa, show-ul de „circ” abate gândurile sumbre, bufonii – „knucii” – joacă ori chiar mimează gândirea, jocul face aşteptarea mai uşoară, agitaţia întreţine iluzia mişcării într-o lume în care toate rămân pe loc, în care domneşte inerţia: „Găsim întodeauna câte ceva care să ne dea impresia că trăim, nu-i aşa, Didi?” Iată şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea aniversară din februarie (luna aceasta sărbătorim un an de bogate şi incitante lecturi!) a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 23 februarie 2010, de la ora 18, cu tema BUFONII ZĂDĂRNICIEI – SAMUEL BECKETT, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT – ELEUTHERIA – SFÂRŞITUL JOCULUI: descoperirea subterfugiilor comice de disimulare a sentimentului zădărniciei şi a inerţiei care se ascunde în gesturile mecanice ale bufonilor care ne întreţin iluzia unei „trăiri” autentice. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii provocatoarele piese ale lui Samuel Beckett, reunite în volumul Aşteptându-l pe Godot – Eleutheria – Sfârşitul jocului, în traducerea lui Gellu Naum şi a Irinei Mavrodin, apărut într-o nouă ediţie în 2010 la Editura Curtea Veche, căreia îi mulţumim pentru susţinere.

Aşteptându-l pe Godot (1952) este compusă din două acte care urmează aceeaşi schemă: doi pierde-vară, Vladimir şi Estragon, se reîntâlnesc lângă o salcie, unde îl aşteaptă în zadar pe un oarecare Godot (nume care a stârnit numeroase interpretări, cea mai cunoscută fiind cea religioasă, care descompune acest nume în God – Dumnezeu şi sufixul –ot, prezent şi în Charlot sau Pierrot – pistă hermeneutică neconfirmată de autor, Beckett afirmând că dacă ar fi ştiut cine e Godot, ar fi spus-o în piesă). Cuplul static Vladimir – Estragon, ilustrând interdependenţa dintre intelectual şi carnal, este completat de perechea dinamică Pozzo – Lucky, întruchipând relaţia tipică stăpân – sclav. Bufoneriile celor patru se construiesc printr-o alternanţă ameţitoare de replici scurte, unele repetive, pe alocuri adevărate laitmotive, precum „VLADIMIR: Îl aşteptăm pe Godot. ESTRAGON: Adevărat.”, iar comicul răbufneşte din dislocările de sens provocate de saltul năucitor de la o replică la alta. Actul II aduce aceeaşi amânare a mult-aşteptatei veniri a lui Godot, dar sunt indicii că această aşteptare se prelungeşte în zadar, printr-o păsuire mereu reluată pentru un perpetuu „mâine”.

Cea de-a doua piesă, Eleutheria (1947, publicată însă postum), are în centru figura paradoxalului Victor, care de doi ani trăieşte izolat într-o cameră sordidă, refuzând să comunice cu familia sau cu logodnica sa, încercând să se desprindă de orice îl ţine în lanţuri, de ceilaţi şi în final de sine însuşi, de propriile „închisori”, printr-o autonegare ascetică: „Fiind cât mai puţin cu putinţă. Nemişcându-mă, negândind, nevisând, nevorbind, neascultând, nepricepând, neştiind, nevoind, neputând, şi aşa mai departe.” Ironia este că această libertate căutată cu disperare – eleutheria înseamnă libertate în limba greacă – se întoarce împotriva lui Victor, care admite că trăieşte „o viaţă mâncată de propria libertate”. Mai mult, libertatea se dovedeşte la fel de iluzorie ca aşteptarea lui Godot din cealaltă piesă beckettiană, ea pierzându-şi orice sens în confruntarea cu proba supremă – moartea. Această meditaţie existenţialistă se topeşte, în stilul inconfundabil al lui Samuel Backett, în farsă, efect îngroşat grotesc printr-un truc metatextual: imixtiunea unui „spectator”, care se implică în cursul firesc al piesei, manipulând personajele şi smulgându-le mărturisiri lămuritoare, speculând efectele comice ale one-man-show-ului regizat de Victor.

Ultima piesă, Sfârşitul jocului (1957), revine la formula cuplului de personaje complementare, propunând o combinaţie ingenioasă a celor două cupluri beckettiene din Aşteptându-l pe Godot: autoritarul Hamm nu poate sta în picioare, pe când Clov, sluga sa obedientă, nu se poate aşeza. Piesa se desfăşoară într-un decor sumbru şi într-o atmosferă apocaliptică, într-un univers sortit extincţiei imintente, fără repere temporale („este ora 0”) sau spaţiale („Totul este mort”). Jocul se prelungeşte din inerţie, fără nicio noimă („Oare de ce, în fiecare zi, aceeaşi comedie?”), precum în finalul unui joc de şah, de unde Beckett a şi preluat titlul sugestiv al piesei, metaforă obsedantă, amintită şi de către Spectatorul din Eleutheria. Dacă acesta intervine însă în jocul prost, prelungit zadarnic, precipitând finalul piesei, în celălalte două piese, Aşteptându-l pe Godot şi Sfârşitul jocului, finalul este mereu tărăgănat, amânat pe „mâine”, tragica încleştare a regilor de pe tabla de şah este abandonată, jocul fiind lăsat în seama mutărilor derizorii ale nebunilor – bufonii zădărniciei.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele de disimulare prin care tragicul se converteşte în grotesc?
• Care sunt implicaţiile aşteptării, ale repetatelor amânări, ale spaimei de sfârşit?
• Care este miza jocului derizoriu al bufonilor zădărniciei?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea aniversară din februarie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema BUFONII ZĂDĂRNICIEI – SAMUEL BECKETT, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT – ELEUTHERIA – SFÂRŞITUL JOCULUI, Editura Curtea Veche, 2010, care va avea loc miercuri, 23 februarie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, ANDRADA PAUL:

<<Mă numesc Andrada Paul, sunt elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic “William Shakespeare” din Timişoara, profil real, iar printre materiile mele preferate se numără limba engleză şi limba română. Sunt o fire deschisă, răbdătoare şi ambiţioasă. În perioada aceasta sunt o mulţime de întrebări la care încerc să le găsesc răspunsuri, dar cred că este ceva normal la această vârstă când încercăm să descoperim cine suntem şi ce dorim să facem mai departe.

Aşteptându-l pe Godot

„Suntem devoraţi de timp nu pentru că trăim, ci pentru că credem în realitatea lui şi, prin aceasta uităm sau dispreţuim Eternitatea.”(Mircea Eliade, Încercarea labirintului)

Aşteptarea este egală cu timpul, timpul care îi macină pe cei doi protagonişti Vladimir (Didi) şi Estragon (Gogo). Timpul devine “păpuşarul” care îi conduce şi le comandă personajelor următoarele mişcări, dar simultan, timpul care nu mai are ritm şi nici măsură, poate reprezenta speranţa, schimbarea ce poate izvorî din întâlnirea cu enigmaticul Godot.

Estragon şi Vladimir, doi vagabonzi, care au o singură ţintă, aceea de a-l întâlni pe Godot, despre care nu cunosc foarte multe detalii, dar pe care îl aşteaptă cu ardoare.

Gogo şi Didi sunt diferiţi, dar fiecare este deosebit în felul său. Vladimir este cel intelectual, cel care are o doză de înţelepciune, pe când Estragon este cel uituc, fricos şi gurmand, dar în ciuda acestor diferenţe ei se completează unul pe celălalt într-un mod armonios şi dau glas unui lung monolog pe două voci. Sunt clipe în care se gândesc să se despartă, dar amândoi ajung la concluzia că despărţirea ar însemna o neplăcere, o greutate.

“Estragon: Sunt momente în care mă-ntreb dacă n-am face mai bine să ne despărţim.

Vladimir: N-ai ajunge prea departe.

Estragon: Ce-i drept, ar fi un mare neajuns.”

Printre faptele inutile ale celor doi prieteni intervin alte două personaje, Pozzo şi Lucky, pe care îi leagă o relaţie de altă factură. Când cei doi intră în scenă, Pozzo (stăpânul) îl ţine pe Lucky (hamalul acestuia) de o funie trecută pe după gât, o funie a cărei strânsori i-a cauzat acestuia răni. Pozzo poartă masca unei persoane oropsite, când tocmai el este cel care-l răneşte şi chinuieşte pe Lucky de care ar vrea să se scape. Cu toate că Pozzo îl supune pe Lucky la unele chinuri, acesta îi rămâne loial, iar relaţia dintre cei doi este alimentată şi menţinută de către Lucky, care este şi el mistuit şi consumat de oboseală.

În actul II, Estragon nu-şi mai aduce aminte de cele întâmplate cu o seară înainte, dar Vladimir încearcă să-i reamintească de Pozzo şi de Lucky. Pozzo şi Lucky apar şi ei, însă de această dată Pozzo este orb, Lucky mut, iar frânghia acestuia mai scurtă. Pozzo i-a uitat pe Vladimir şi Estragon şi a pierdut noţiunea timpului.

Băiatul care a venit cu o seară înainte şi i-a anunţat pe Vladimir şi Estragon că Godot nu va putea veni în acea seară, vine din nou, dar nu-l recunoaşte pe Vladimir şi susţine faptul că nu a mai venit la cei doi. Vladimir îi spune lui Estragon că mâine se vor spânzura dacă nu vine Godot, iar dacă vine, vor fi salvaţi. Soarta celor doi atârnă din nou de mâna “păpuşarului”, timpul care va decide dacă îl va aduce pe Godot în faţa lui Didi şi Gogo, dacă se va juca cu minţile acestora şi-i va face să uite tot ceea ce s-a întâmplat cu o zi înainte sau dacă îi va convinge să-l mai aştepte pe Godot încă o zi, încă una, mai o zi, numai una…

Sfârşitul jocului

Sfârşitul jocului prezintă relaţia bizară care există între Hamm şi Clov, dar îi prezintă şi pe Nagg şi Nell (părinţii lui Hamm) care trăiesc în două tomberoane, undeva lângă mare, chiar dacă în momentul în care Hamm îi spune lui Clov să privească marea, acesta îi spune că totul e mort, că nu e urmă de soare, că e o zi cenuşie, “Un negru mai puţin întunecat. În tot universul”.

Cei patru sunt din nou consumaţi şi chinuiţi de timp (Hamm: Ieri! Ce înseamnă asta? Ieri!”) şi de rutină (“Clov: De ce oare, în fiecare zi, acesta comedie? Hamm: Rutina. Nu se ştie niciodată.”)

Clov ar vrea să-l părăsească pe Hamm, dar nu poate, realizează că au nevoie unul de celălalt.

Samuel Beckett sugerează într-un interviu că Hamm şi Clov ar putea fi Vladimir şi Estragon la sfasitul vieţii, la senectute. Le este dificil să trăiască împreună, dar le-ar fi imposibil să trăiască despărţiţi.

Aşadar, ambiguitatea este cea care dă culoare şi oferă piste de plecare către noi idei şi alte interpretări, iar cu ajutorul unor replici, aparent simple şi parcă alese la întâmplare, Samuel Beckett le dă voie cititorilor să-i ducă ideile mai departe, să se joace, să fie ei cei care au puterea să traseze o cărare pentru protagonişti, să devină ei “păpuşarul”.>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 18 ianuarie 2011, de la ora 18, a avut loc prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PARABOLA ALIENĂRII – FRANZ KAFKA, METAMORFOZA… Discuţiile au stat sub semnul primei provocări lansate în 2011: problematizarea implicaţiilor „metamorfozei”, a simptomelor ce anunţă dezumanizarea şi a posibilelor ei antidoturi, având ca punct de plecare tulburătoarea parabolă a lui Franz Kafka, Metamorfoza (audiobook apărut în 2009 la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Răzvan Vasilescu). Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a ghidat în interpretarea complexelor texte kafkiene, dezvăluindu-ne şi dimensiunea lor comică, umorul lor ascuns.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a nuvelei Metamorfoza a lui FRANZ KAFKA, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale sale:

1.     JURNALUL (1910-1923) – început la 27 de ani şi abandonat la 40, cu un an înainte de a muri. Pe lângă informaţia documentară, utilă în conturarea biografiei lui Kafka, jurnalul cuprinde şi fragmente incitante despre laboratorul scriitorului Kafka, variate analize şi chiar interpretari ale propriilor texte.

2.     CORESPONDENŢA cuprinde scrisori către familie, către logodnicele sale, către prieteni şi editori. Cele mai cunoscute sunt scrisorile către Felice Bauer, de-a lungul a 4 ani, către Milena Jesenska, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a şi tradus câteva texte şi faimoasa Scrisoare către tata, una dintre cele mai „utilizate” (în sensul lui Umberto Eco) texte ale lui Kafka în lecturile psihanalitice prin cheia complexului lui Oedip.

3.     VERDICTUL (1913) – povestire având în centru conflictul dintre Georg Bendemann şi tatăl său, care în urma unei tirade de reproşuri dure, îl condamnă pe Georg la moarte prin înecare. Cuvintele tatălui au asupra fiului puterea unui verdict fără drept de apel, Georg aruncându-se de pe un pod în apele unui râu, moarte ce aminteşte de cea a lui Gregor din Metamorfoza în urma deciziei familiei de a se descotorosi de povara existenţei lui.

4.     COLONIA PENITENCIARĂ (1914) – povestire plasată într-un sinistru spaţiu concentraţionar în care condamnaţii sunt supuşi la o tortură neobişnuită: sentinţa le este imprimată pe piele cu câteva ore înainte de moarte. Răsturnarea propusă de Kafka este adusă de ironica inversare a rolurilor, cel care moare este chiar călăul, ofiţerul care manipulează maşina de inscipţionat sentinţe eliberând condamnatul şi trecând în locul acestuia pentru a i se imprima pe trup cuvintele „Fii drept”.

5.     FOCHISTUL (1913) – un prim capitol din romanul Amerika, prezentând sosirea tânărului Karl Rossman în New York la bordul unui transatlantic şi apropierea lui de un fochist de pe vas, căruia îi ia apărarea în faţa căpitanului şi a unui senator care se dovedeşte a fi unchiul său. Scena pledoariei lui Karl este sugestivă pentru tonul surprinzător umoristic al primului roman al lui Kafka, degajat din încurcăturile în care este implicat naivul şi idealistul Karl.

6.     AMERIKA (1914, 1927) – primul roman al lui Kafka, neterminat, abandonat în 1914 şi publicat postum de Max Brod în 1927. Un pseudo-bildungsroman şi un pseudo-roman de aventuri, Amerika are în centru figura tânărului de 16 ani Karl Rossman, european exilat pe continentul american ca pedeapsă impusă de părinţi pentru naivitatea cu care s-a lăsat sedus de către o slujnică, idilă din care se născuse şi un copil. După ce este descoperit de unchiul său, Karl este luat sub protecţia acestuia, dar nu pentru mult timp, aventurile lui sinuoase de pierde-vară în căutarea unui rost cuprinzând episoade disparate, precum scurtele angajări ca liftier la hotelul Occidental sau în serviciul bogatei Brunelda, scene întrerupte de lacune şi fragmente lipsă, Kafka renunţând să lege segmentele epice într-un tot coerent, unitar. Ultima parte, anunţând finalul lăsat şi el în suspensie, se focalizează pe angajarea lui Karl la Teatrul Natural din Oklahoma ca muncitor tehnic, părând a promite un neaşteptat happy-end în care Karl îşi găseşte un sens şi un loc al lui, depăşindu-şi condiţia de rătăcit ingenuu într-un spaţiu neînţeles.

7.     PROCESUL (scris în 1914-1915, publicat în 1925) – roman nefinisat şi acesta, dar având un final, spre deosebire de celelalte două romane postume. Incipitul aduce, ca şi în Metamorfoza, o falie în destinul lui Josep K, arestat în ziua în care împlineşte 30 de ani pentru o vină ascunsă şi implicat într-un proces absurd. Romanul se construieşte prin prezentarea procedurilor implicate de acest proces fără sens şi fără rost, prin cumularea interogatoriilor la care participă Josep K, desfăşurate în podurile încinse, cu aer irespirabil, ale diferitelor case din oraş. Treptat, procesul acaparează cea mai mare parte a timpului şi a preocupărilor lui Josep K, apelul la avocatul Huld adânceşte deruta acuzatului, iar finalul este oarecum previzibil: în ziua în care împlineşte 31 de ani, Josep K este purtat de către doi necunoscuţi la marginea oraşului şi înjunghiat „ca un câine”, condamnat la moarte pentru o vină neştiută, într-un proces răsturnat, pornind de la prezumţia de vinovăţie şi având de la început stabilită sentinţa implacabilă. Aproape de final, romanul cuprinde şi parabola În faţa legii, publicată antum, poate cel mai cunoscut pasaj kafkian: un om de la ţară vine să cunoască Legea, dar un paznic îl opreşte, spunându-i că nu a venit încă momentul. Înspăimântat de avertismentul paznicului că el este doar primul obstacol şi că următoarele uşi sunt păzite de paznici tot mai fioroşi, omul aşteaptă în faţa uşii ani de zile, mulţumindu-se doar să zărească strălucirea care răzbate prin întuneric de dincolo de uşa legii. Cu toate insistenţele sale, omul îmbătrâneşte în aşteptare, pentru a afla de la paznic, înainte de a-şi da ultima suflare, că nimeni nu a mai încercat să intre pe acea uşă pentru că ea îi fusese hărăzită doar lui, iar după moartea lui iminentă paznicul o va încuia pentru totdeauna.

8.     CASTELUL (1922, 1926) – ultimul roman al lui Kafka, început în 1922 şi neterminat, Kafka murind în 1924, înainte de a-i da o formă definitivă şi un final lămurit. Firul epic, destul de deşirat şi în acest roman rămas nefinisat, urmăreşte peripeţiile birocratice ale arpentorului K (iniţială obsesivă în opera lui Kafka), angajat din greşeală într-un sat supus unui alambicat sistem autoritar cu sediul în ceea ce este numit cu pioşenie de către săteni „Castelul”. Cela mai multe dintre personajele din acest roman sunt destul de schematice, aparţinând fie staff-ului birocratic din castel, tratându-i pe săteni cu aroganţă, fie umililor supuşi din sat, lipsiţi de demnitate şi acceptând orbeşte dispoziţiilor arbitrare stabilite de autoritatea din castel. Sunt, bineînţeles, şi câteva excepţii, precum Amalia, sora lui Barnabas, asistentul lui K, excomunicată pentru îndrăzneala de a refuza avansurile unui castelan. Un outsider se simte şi K, străinul respins de ambele instanţe, cea oficială a castelului şi cea comunitară, a sătenilor, el fiind singurul în căutarea unei explicaţii logice pentru încurcătura birocratică în care se află, încercând în van să ajungă la Klamm, iluzoriul său angajator şi centrul de greutate al autorităţii impuse de Castel (nu întâmplător am folosit termenul de iluzoriu, Klamm însemnând în cehă „iluzie”, cuvânt definitoriu pentru întreaga operă kafkiană).

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara):

Dacă la ultimele întâlniri atenția a fost acordată în special literaturii ruse, de data aceasta,  interesul a fost concentrat în jurul autorului evreu de origine cehă, Franz Kafka, scriitor care a reușit să creeze un univers literar propriu, kafkian (această denumire desemnând atmosfera apăsătoare și situațiile de cele mai multe ori absurde care caracterizează opera sa). Tocmai acesta a fost motivul pentru care scrierile lui Kafka se pretează la numeroase interpretări, fiecare dintre ele fiind în mare măsură valabile. Astfel, întâlnirea din ianuarie, patronată și de data aceasta de către domnul profesor Ilie Gyurcsik, de la Universitatea de Vest, a avut ca finalitate înțelegerea universului kafkian și alegerea celor mai pertinente analize la care acesta a fost supus. Însă spre a ne familiariza cu literatura autorului ceh, a fost suficient să ne raportăm la binecunoscuta sa Metamorfoză, unde se regăsesc de fapt toate aspectele specifice întregii sale opere.

„Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” (Franz Kafka, Metamorfoza)- ce poate fi mai absurd și- în același timp – mai șocant de atât? Această situație însă e cea mai propice temei pe care autorul intenționează să o desfășoare – aceea a alienării. Alienarea însă – după cum se vede și în nuvelă – presupune existența a două părți între care s-a produs o sciziune: aici, una din părți e reprezentată de Gregor Samsa, cel ce suferă metamorfoza, cealaltă fiind reprezentată de către ceilalți membri ai familiei. Astfel, dacă inițial, relația dintre Gregor și familia sa era una de dependență, Gregor fiind exponentul principal, care își susținea financiar părinții și sora, odată cu încarnarea sa în insectă, el este dat la o parte din ce în ce mai mult, până în momentul ultim – în care se decide descotorosirea familiei de acea insectă insuportabilă. Se observă aici o dublă alienare – una, a lui Gregor care devine un străin (alienus (lat.) „străin”), ba mai mult, o povară, și o a doua, a părinților și – în final – a surorii, față de cel care pare a nu mai fi unul dintre ei. La fel, metamorfoza capătă un caracter dual – pe de o parte, este vorba despre o schimbare mai degrabă de natură fizică (corpul de insectă a lui Gregor), iar pe de altă parte, familia suferă și ea o transformare, sub aspect moral (ceilalți trei membri nu reușesc să patrundă în sfera gândurilor și a sentimentelor celuilalt, întrucât se lasă pradă unei percepții eronate cu privire la cel suferind).

Bineînțeles, există mult mai multe interpretări ale Metamorfozei, dar mă opresc aici, nu fără a exprima însă o convingere personală: metamorfoza a fost ireversibilă din ambele părți, totuși cred că dacă familia ar fi depășit bariera înșelătoare prin care simțul văzului le-a deteriorat percepția asupra realității, nu doar că s-ar fi păstrat armonia între cei patru Samsa, ci mai mult, Gregor ar fi putut reveni la corpul său uman.

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Humanitas Multimedia pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la întâlnirea aniversară din februarie (împlinim un an bogat în lecturi incitante!) a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema BUFONII ZĂDĂRNICIEI – SAMUEL BECKETT, AŞTEPTÂNDU-L PE GODOT – ELEUTHERIA – SFÂRŞITUL JOCULUI, Editura Curtea Veche, 2010, care va avea loc miercuri, 23 februarie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!