Invitaţie la întâlnirea din ianuarie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de marţi, 18 ianuarie 2011, ora 18

„Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” (Franz Kafka, Metamorfoza) Iată unul dintre cele mai şocante incipituri din literatură, stimulând o pleiadă de interpretări complementare sau contradictorii, apelând la un amplu portativ de chei hermeneutice, de la cea biografică la cea psihanalitică şi de la cea ideologică la cea morală. Metamorfoza nu este însă lămurită prin nicio explicaţie, plauzibilă sau nu, cauzele ei rămân nedesluşite, naratorul, ca de altfel şi personajele povestirii sale, este orientat doar asupra efectelor acestei „nenorociri”, posibile oricând în limitele autosuficiente ale ficţiunii. Unda de şoc a acestei parabole rezidă în insolitarea unui conflict familial narat, sub aspect formal, în cea mai simplă convenţie realistă, şi convertirea lui într-o parabolă a alienării, a izolării gradate, a blocajului comunicării şi a dezumanizării aferente. Aceasta ar fi provocarea lansată pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de marţi, 18 ianuarie 2010, de la ora 18, cu tema PARABOLA ALIENĂRII – FRANZ KAFKA, METAMORFOZA: o interogare a implicaţiilor „metamorfozei”, a simptomelor ce anunţă dezumanizarea şi a posibilelor ei antidoturi, având ca punct de plecare tulburătoarea parabolă a lui Franz Kafka, Metamorfoza (audiobook apărut în 2009 la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Răzvan Vasilescu).

Nuvela Metamorfoza (1915) se coagulează în jurul transformărilor radicale ale lui Gregor Samsa, un tânăr comis voiajor preschimbat peste noapte într-un gândac respingător. Metamorfoza fizică, oricât de senzaţională ar părea, nu dobândeşte în economia textului decât rolul unui factor declanşator al unui complicat proces de dezumanizare, al unei metamorfoze mai subtile a personajului şi a întregii lui familii. Textul lui Kafka se constuieşte cinematografic prin focalizarea pe detalii aparent banale, precum opintirile lui Gregor pentru a se scula din pat, a descuia uşa ori a se face înţeles. Tensiunea epică a textului se gradează în oglindă, prin acumularea contrapunctică a gândurilor, sentimentelor şi gesturilor proteguitoare ale lui Gregor şi ale reacţiilor familiei, de la groaza descoperirii la indiferenţă sau chiar la respingere agresivă. Răsturnarea ironică şi grotescă a situaţiei este evidentă: aspectul fizic hidos al lui Gregor alimentează o prejudecată infirmată de paleta de sentimente inofensive atribuite lui Gregor, pe când violenţa cu care familia îl respinge pe acesta degenerează într-o dezumanizare chiar mai periculoasă. Cuvintele surorii Grete, dând glas hotărârii de a se descotorosi de gângania în care nu îl mai recunoaşte pe fratele său, au asupra lui Gregor puterea de a-i provoca moartea, o moarte asumată pentru a-şi scuti familia de povara existenţei lui supărătoare. Întâmpinarea veştii morţii gânganiei ascunse în depozitul de vechituri al familiei este previzibilă: ea aduce eliberarea, revenirea la normalitate, promisiunea unor planuri de viitor. Metamorfoza s-a dovedit a fi dublă: animalizarea lui Gregor este agravată de izolarea lui, de întreruperea comunicării cu familia, iar povara convieţuirii cu o fiinţă pe care nu o pot accepta din teama depăşirii unor prejudecăţi îi transformă pe părinţii şi pe sora lui Gregor din victime în agresori.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt posibilele interpretări ale metamorfozei lui Gregor Samsa?
• Care sunt mecanismele prin care textul lui Kafka dobândeşte semnificaţiile unei parabole?
• Cum se construieşte tensiunea epică a nuvelei, care sunt fazele alienării?
• Iată şi o provocare din partea LAUREI ARDELEANU: Ma gândesc să pun problema în sens invers: ce-ar fi fost ca metamorfoza să înceapă dinspre insectă înspre om? Din direcţia marginalului, a celui izolat, de care se fereşte toată lumea, către situaţia celui de care depind cu toţii, a celui indispensabil?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PARABOLA ALIENĂRII – FRANZ KAFKA, METAMORFOZA, Editura Humanitas Multimedia, 2009, care va avea loc marţi, 18 ianuarie 2011, de ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, ANDREEA DINCĂ:

„Mă numesc Andreea Dincă, sunt elevă în clasa a X-a Filologie la Colegiul Naţional C.D. Loga din Timişoara. Pe plan şcolar, îmi place foarte mult să citesc, îmi place istoria, imi place să discut tot ceea ce mă intrigă cu privire la un lucru. Ca persoană, pot spune că sunt prietenoasă şi foarte întelegătoare, ţin foarte mult la cei din jurul meu: prieteni şi familie. Iubesc natura, munţii şi drumeţiile.

Gregor Samsa este un banal comis-voiajor. Duce o viață obișnuită, cu bucurii și tristeți normale pentru condiția sa. Gregor locuiește cu părinții și sora sa, el este cel care asigură traiul decent al familiei.

Însă, viața banală, dar frumoasă a celor patru este intreruptă brusc. Într-o dimineață, Gregor se trezește si descoperă cu stupoare că a fost transformat intr-un gândac.

La început, Gregor crede că este ceva trecător, care nu poate dura prea mult timp. Familia este îngrozită atunci când află întâmplarea. Toți membrii familiei sunt dezgustați de noua înfățișare a lui Gregor. Îl închid în camera lui, iar singura care are curajul să intre in cameră este sora sa și doar pentru strictul necesar, să îi ducă ceva de  mâncare sau să îi facă ordine. Mama si tatăl lui se izolează complet de fiu, se feresc si de lumea din afară, ca nu cumva cineva să afle că ei sunt cu ceva diferiți de restul.

Interesant este faptul că nimeni nu știe ce s-a întâmplat, cum s-a metamorfozat Gregor, dar nici nu îi interesează să afle. Nu încearcă să-l înțeleagă, se gândesc doar cum să se protejeze de el și să-l facă invizibil pentru cei din jur.

Pentru mine, izolarea lui Gregor înseamnă o atitudine. Atitudinea oamenilor din jurul său, dezgustul cu care îl tratează. Dar și atitudinea lui Gregor față de cele întâmplate. Acesta se consideră un monstru, nu are curajul să mai spere la o viață normală, instinctele animalice iau locul comportamentului uman: se ascunde sub canapea, se cațără pe pereți.

Gândacul este o exagerare, ceva grotesc și înspăimântator, o asemenea metamorfoză nu e posibilă în realitate. Dar comportamentul personajelor față de el și-ar putea găsi corespondent și în ziua de astăzi. Oamenii speciali, cei care nu-și găsesc locul în societate se depărtează de semenii lor, pun o barieră între ei și normalitate. Cei din jur, fac același lucru. Nu caută să înțeleagă, doar clasează „pun etichete” și trec mai departe.

Însă întâmplarea lui Gregor mai poate spune ceva. Nu neapărat oamenii care au o problemă anume trec prin astfel de stări. Și cei normali au momente de izolare. Fiecare dintre noi se simte câteodată exclus. Momente în care avem impresia că nu ne putem ridica la așteptările societății, când ne simțim mici și fără apărare, când și noi avem nevoie să „ne ascundem sub o canapea”.

Povestea lui Gregor m-a întristat. M-a izbit realitatea cu care ne confruntăm și astăzi. Familia lui l-a uitat, nu mai este fiul mult iubit.

Gregor a dispărut din inimile lor, rămânînd doar imaginea dezgustătoare. Niciodată nu au încercat să-l înțeleagă, să facă să fie bine. S-au simțit amenințați, l-au tratat ca pe un dușman. Iar în final, s-au simțit eliberați când copilul lor a încetat să mai trăiască.

O întâmplare care m-a pus pe gânduri. Acum îmi dau seama că atunci când privesc cu spaimă sau dezgust pe cineva care nu se ridică la înălțimea standardelor mele, acel cineva simte și suferă. Şi cât s-ar bucura dacă aș încerca să-l înțeleg, poate să-i dau șansa pe care Gregor nu a primit-o.”

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 2 decembrie 2010, de la ora 18, a avut loc cea de-a noua întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CARAPACEA BANALITĂŢII – A.P. CEHOV, LOGODNICA. NUVELE ŞI POVESTIRI… Discuţiile au stat sub semnul ultimei provocări lansate în 2010: scrutarea faldurilor banalităţii, dibuirea a ceea ce se ascunde dincolo de carapacea ei claustrantă, dincolo de învelişul ei de mediocritate şi convenţional. Am ales ca punct de pornire pentru descoperirea alternativelor de confruntare cu spectrul banalităţii câteva texte incitante ale lui A.P.Cehov din Logodnica. Nuvele şi povestiri, apărut într-o nouă ediţie la Editura Polirom în 2009. Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a iniţiat în interpretarea textelor cehoviene, avertizându-ne în acelaşi timp şi asupra posibilelor derapaje hermeneutice care reduc textul la un singur nivel de lectură, de pildă citirea lui în cheie sociologică, ignorând sensurile de profunzime ale scrierilor lui Cehov.

În prima parte a întâlnirii am încercat o redimensionare a prozei scurte a lui A.P. CEHOV din perspectiva celuilalt versant al operei sale, teatrul, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute piese ale sale:

1. IVANOV (piesă dramatică în 4 acte, 1887-1889) – o punere în scenă a consecinţelor devastatoare ale condamnării unui „ticălos” sub imperiul aparenţelor, prin povestea lui Ivanov, căsătorit cu Anna Petrovna, bolnavă de tuberculoză, care se convertise de la iudaism la creştinism pentru a se căsători cu acesta, pierzând astfel dota. Cu toate că medicul care o îngrijeşte pe Anna, Lvov, îi dezvăluie că soţia sa este pe moarte şi că ar avea nevoie de odihnă în Crimeea, Ivanov flirtează cu Saşa, fiica bogatului Lebedev, plănuind o posibilă căsătorie cu aceasta după moartea soţiei. După un an, după moartea Annei, în ajunul nunţii lui Ivanov cu Saşa, Lvov îl înfruntă pe acesta, numindu-l un „ticălos” care joacă pe aceeaşi carte ca şi în cazul primei căsătorii, urmărind să obţină o dotă consistentă, iar drept răspuns Ivanov se împuşcă. Finalul neaşteptat răstoarnă toate premisele avansate pe parcursul piesei, sinuciderea lui Ivanov suscitând multiple interpretari

2. PESCĂRUŞUL (comedie în 4 acte, 1896) – piesa cu cea mai mare încărcătură livrescă şi cu multiple straturi intertextuale, construită în jurul poveştii de iubire dintre tânărul scriitor Treplev, în avidă căutare de forme literare inovatoare, şi Nina, visătoarea şi naiva actriţă care joacă într-o piesă de-a acestuia, pusă în scenă într-o vacanţă, pe malul unui lac. La reprezentaţie sunt prezenţi şi actriţa Arkadina, mama lui Treplev, şi iubitul acesteia, vestitul scriitor Trigorin, autor de bestseller-uri facile, dispreţuit de Treplev pentru conformismul scrierilor sale. Piesa urmăreşte încercările de simbolizare a unui pescăruş împuşcat din greşeală de Treplev şi dăruit Ninei odată cu prevestirea că şi el va muri împuşcat asemeni acestuia. Nina va (supra)interpreta acest gest, căutând sensurile ascunse ale „simbolului” al cărui înţeles îi scapă, identificându-se treptat cu pescăruşul, ajungând chiar să-şi semneze scrisorile cu acest pseudonim. Pe de altă parte, Trigorin va converti cu uşurinţă pescăruşul într-un simbol literar, integrarea acestuia în ficţiunea sa convenţională fiind asemenea împăierii păsării care dobândeşte astfel o frumuseţe artificială, fără viaţă. Simbolizarea lui Trigorin nu se va limita la sfera ficţiunii, seducţia gratuită a Ninei, din plictiseală, nefiind decât o prelungire a nesăţiosului apetit pentru ficţionalizare al personajelor piesei.

3. UNCHIUL VANEA (scene din viaţa la ţară, în 4 acte, 1897) – piesă dramatizând sinuosul proces al conştientizarea irosirii unei vieţi. Intriga se ţese pornind de la reîntâlnirea dintre profesorul Serebreakov şi cumnatul său Voiniţki, Unchiul Vanea, care şi-a dedicat viaţa îngrijirii conacului surorii sale, prima soţie a profesorului. Revederea este prilejuită de vizita profesorului şi a celei de-a doua soţii, tânăra şi fermecătoarea Elena Andreevna, la conacul administrat de Unchiul Vanea. Elena stârneşte pasiunea lui Vanea, dar şi a doctorului Astrov, de care este îndrăgostită Sonia, fiica din prima căsătorie a profesorului. Pe fondul acestor încurcături sentimentale, conflictul mocnit izbucneşte de îndată ce profesorul anunţă că va vinde conacul, dar se aplanează în finalul piesei, după tentativa de sinucidere a Unchiului Vanea şi renunţarea profesorului la planul său de înstrăinare a conacului. Piesa se încheie cu replica Soniei, „Ne vom odihni”, urmând expunerii unei imagini a paradisului ca promisiune în aşteptarea morţii.

4. TREI SURORI (dramă în 4 acte, 1901) – ilustrarea destrămării unei iluzii îmbrăţişate cu disperare de cele trei fete ale familiei Prozorov şi de fratele lor Andrei: mult aşteptata şi niciodată realizata plecare din provincie la Moscova. Destinele celor patru se întâlnesc la începutul piesei sub semnul unei iluzorii euforii, pentru a se regăsi în final sub apăsarea eşecului. Olga, cea mai mare dintre surori (28 de ani), profesoară copleşită de responsabilităţile de la şcoală şi de teama că va rămâne fată bătrână, îşi leagă toate speranţele de visul că se va reîntoarce la Moscova, pentru ca în finalul piesei să ajungă directoarea şcolii din oraşul de provincie respins dintru început. Maşa, sora mijlocie (24 ani), căsătorită cu profesorul Kulîghin, plicitisită şi deziluzionată de o căsătorie eşuată în convenţional, îşi găseşte refugiul în dragostea neperimisă pentru locotenent-colonelul Verşinin, căsătorit cu o soţie care îl şantajează afectiv, tatăl a doi copii, comandantul militarilor aflaţi temporar în oraş, care în final va pleca în Polonia, lăsând-o pe Maşa neconsolată. Irina, mezina familiei (20 de ani), veselă şi visătoare, sedusă de iluzia de a pleca la Moscova, ajunge să lucreze la telegraf, iar tentativa de căsătorie cu baronul Tuzenbah va eşua pentru că acesta va fi ucis într-un duel în ajunul nunţii de către un rival refuzat de Irina. Andrei, tânăra speranţă a familiei, se căsătoreşte cu vulgara Nataşa Ivanovna, care va deveni adevărata stăpână a casei, comportându-se tiranic atât cu servitorii, cât şi cu cele trei surori. Atmosfera apăsătoare a vieţii monotone din orăşelul de provincie şi destrămarea visului mereu amânat al mutării într-o Moscovă idealizată sunt prinse magistral în replica din finalul piesei: „Dacă am şti!”

5. LIVADA DE VIŞINI (comedie în 4 acte, 1903-1904) – piesă valorificând marja de ridicol a autoiluzionării: acţiunea se petrece la moşia Liubovei Andreevna Ranevskaia, care se întoarce de la Paris împreună cu fiica ei Ania pentru a salva conacul familiei şi livada de vişini care îl înconjoară, în pericol să fie pierdute din pricina datoriilor. Liubova, văduvă purtând povara morţii timpurii a unui fiu care s-a înecat, cu un iubit aşteptând-o la Paris, refuză să accepte ideea pierderii livezii de vişini a familiei sale şi pune la cale, împreună cu fratele ei, Gaev, planuri nerealiste de salvare. Până la urmă, livada va fi cumpărată de Lopahin, negustor proaspăt îmbogăţit, fost iobag al familiei Liubovei, care îi propusese acesteia soluţia tăierii livezii şi a parcelării terenului, plan pe care îl va şi pune în aplicare. Finalul piesei aduce plecarea Liubovei la Paris, a Aniei la şcoală, a lui Gaev la oraş, singurul care rămâne uitat în conacul încuiat al moşiei devastate de tăierea livezii de vişini fiind Firs, bătrânul lacheu al familiei, ultimul exponent al unui trecut abandonat în uitare

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara):

„Din fecunda operă cehoviană, care cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, am ales, în scopul de a înţelege prin ce se caracterizează scrierea şi viuziunea autorului rus, câteva eşantioane.O mare parte din aceste aspecte ne-au fost dezvăluite cu generozitate de către domnul profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest; astfel, povestiri precum Cameleonul, Agrişul, Despre dragoste, O poveste banală, Profesorul de literatură, Moartea unui slujbaş etc. – toate, aflate în volumul Logodnica. Nuvele şi povestiri –şi-au dovedit acel numitor comun, valabil – de fapt – tuturor scrierilor venite din partea lui A.P. Cehov. Este vorba, în primul rând, despre existenţă, sub aspectul banal al ei, despre limitarea omului între hotarele convenţionalului, despre situarea măreţului antropos în <<carapacea>> sau în sicriul, considerat în mod eronat protector, al convenţiilor sociale. În acest sens, doi foşti colegi şi prieteni, întâlnindu-se după multă vreme, ajung să destrame egalitatea dintre ei, din cauză că unul a înaintat în <<cursul onorurilor>>, ceea ce l-a determinat pe celalalt să nu îşi mai perceapă amicul decât ca superior. Este vorba despre nuvela Grasul şi slabul. De asemenea, o altă situaţie interesantă e evidenţiată în nuvela Cameleonul, al cărei centru de greutate îl reprezintă perpetua schimbare a atitudinii.

Referitor la caracterul banal al existenţei antropice, un fapt notabil este acela că Cehov nu prezintă această limitare a societăţii, în manieră pesimistă, patologică, dimpotrivă, starea pe care numeroasele sale povestiri o cultivă este chiar râsul. Totuşi, autorul acestor povestiri nu dovedeşte intenţii moralizatoare; la el, comicul nu se mulează pe expresia ridendo castigant mores (prin râs, se îndreaptă obiceiurile), dimpotrivă, comicul cehovian pare a se apropia mai mult de ceea ce se cheamă art for art’s sake (artă de dragul artei).”

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la prima întâlnire din 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PARABOLA ALIENĂRII – FRANZ KAFKA, METAMORFOZA, Editura Humanitas Multimedia, 2009, care va avea loc marţi, 18 ianuarie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din decembrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 2 decembrie 2010, ora 18

„Mă împresoară şi mă cotropeşte banalitatea. Oameni plicticoşi, meschini, străchini cu smântână, urcioare cu lapte, gândaci, femei proaste… Nu există nimic pe lume mai înspăimântător, mai înjositor şi mai plicticos decât banalitatea! Trebuie să fug de aici, să fug chiar astăzi, altfel înnebunesc!” (A.P. Cehov, Profesorul de literatură) Un strigăt disperat inserat, explicit sau implicit, în mai toate discursurile personajelor cehoviene, abordat într-o largă paletă de registre şi tonalităţi, de la comic la tragic sau grotesc. O temă cehoviană cu un lung şir de variaţiuni: cumplita şi claustranta banalitate, paravan pentru mediocritate, barieră în calea vieţii autentice. Banalitatea înseamnă pentru Cehov complacerea în inerţie, plierea pe tipare de comportament depersonalizate, închiderea în clişee, stereotipizare, construirea unei „carapace” protectoare, ce-i drept, dar mortifiante. Atitudinea în faţa banalităţii în scrierile lui Cehov oscilează, glisând între comic şi tragic, între complacerea inerţială înăuntrul carapacei de clişee şi convenţii şi încercarea de spargere a ei, de fugă riscantă în căutarea pulsului proteic al vieţii. Iată şi provocarea ultimei întâlniri din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 2 decembrie 2010, ora 18, cu tema CARAPACEA BANALITĂŢII – A.P. CEHOV, LOGODNICA. NUVELE ŞI POVESTIRI: o scrutare a faldurilor banalităţii, dar şi o dibuire a ceea ce se ascunde dincolo de carapacea ei claustrantă, dincolo de învelişul ei de mediocritate şi convenţional. Am ales ca punct de pornire pentru descoperirea alternativelor de confruntare cu spectrul banalităţii câteva texte exemplare ale lui A.P.Cehov din Logodnica. Nuvele şi povestiri, apărut într-o nouă ediţie la Editura Polirom în 2009.

O poveste banală (Din însemnările unui bătrân) (1889) vizează, cum o spune şi titlul, banalitatea din perspectiva bătrâneţii bântuite de spectrul neliniştitor al morţii. Dramatismul confesiunii distinsului profesor Nikolai Stepanovici confruntat cu boala şi slăbiciunea de dinaintea morţii fără leac l-a determinat pe Lev Şestov să aşeze literatura lui Cehov sub semnul „creaţiei din nimic”, al dezolării şi al absenţei oricărei speranţe ori iluzii. Eticheta nihilismului este însă prea limitată pentru a cuprinde complexitatea scrierilor lui Cehov, un necruţător demontator al etichetelor, mereu luate în derâdere cu neaşteptat umor. Etichetele vizate în această nuvelă sunt titlurile, funcţiile, decoraţiile care, expuse toate, alcătuiesc o adevărată „catapeteasmă” pe pieptul „ilustrului” şi „venerabilului” profesor Nikolai Stepanovici, o carapace strivind fiinţa firavă a omului din spatele distinsului nume. Nuvela se construieşte pe tensiunea dramatică, dar cu neaşteptate inflexiuni comice, dintre numele fără viaţă, dar nemuritor, ce şi-a dobândit autonomia şi omul muritor, dar viu, ce se ascunde în spatele învelişului de titluri ilustre. Această dedublare periculoasă e una dintre obsesiile din textele cehoviene, constuite în jurul năzuinţei ca fiecare „să-l iubească pe omul din noi, aşa cum este el, şi nu numele nostru, eticheta, firma”.

Profesorul de literatură (1894) reia, într-o altă gamă, ecourile monotone ale banalităţii, de data aceasta din perspectiva destrămării unei iluzii. Tânărul profesor Nikitin, proaspăt căsătorit cu înfloritoarea Maniusia, de care se îndrăgostise cu o pasiune ironizată cu fineţe cehoviană, are revelaţia banalităţii rolurilor asumate, de soţ, cumnat, ginere, profesor, jucate convenţional şi făţarnic, cu un zâmbet fals pe buze. Carapacea banalităţii ia de data aceasta forma constrângătoare a unui măşti purtate într-un joc de roluri prestabilit, monoton, singura scăpare rămânând promisiunea unei evadări. Banalitatea ia forme concrete în Omul în carapace (1898), în care profesorul de limba greacă Belikov îşi construieşte nenumărate învelişuri protectoare, de natură vestimentară, dar şi lingvistică sau comportamentală, sub care se retrage într-o inerţie hilară. Închistarea în clişee este problematizată şi în următoarele două povestiri scrise în acelaşi an, 1898, Agrişul, povestea tragi-comică a unui moşier fixat în propriul clişeu, al agrişelor ca însemn al bunăstării, şi Despre dragoste, istoria unei iubiri nemărturisite din teama încălcării convenţiilor sociale şi a constrângerilor morale. Trilogia din 1898 are în centru metafora „carapacei”, înţeleasă nu doar drept cochilie protectoare care izolează şi alienează, ci şi ca „atmosferă înăbuşitoare” care inhibă şi depersonalizează omul viu, înecându-l în mediocritate şi monotonie. Carapacea banalităţii este cea care o sufocă şi pe Nadia din Logodnica (1903), povestirea care împrumută titlul volumului, o „banalitate naivă, neroadă, peste putinţă de îndurat”, care o strânge în cleştele convenţional al unei posibile căsătorii de convenienţă, singura salvare fiind fuga. Doar că Nadia merge mai departe decât Nikitin, sfidând cutumele matrimoniale ale micului oraş de provincie şi îndrăznind să plece la studii în Petersburg, să se desprindă din carapacea ocrotitoare a unei fericiri banale spre a cunoaşte „o viaţă nouă, cu zări nemărginite” care „încă nelămurită, plină de taine, o ademenea, o chema”…

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt formele pe care le primeşte banalitatea în prozele lui Cehov şi care sunt alternativele atitudinale în faţa constrângerilor ei?
• Care sunt posibilele interpretări ale metaforei carapacei?
• Ce se ascunde sub carapacea banalităţii, dincolo de nume, etichetă, firmă?
• Sunt textele lui Cehov tragice sau comice, mizează ele pe efectele dramatice sau pe inflexiunile umoristice?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din decembrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CARAPACEA BANALITĂŢII – A.P. CEHOV, LOGODNICA. NUVELE ŞI POVESTIRI, Editura Polirom, 2009, care va avea loc joi, 2 decembrie 2010, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, IOANA MĂDĂLINA ŢILEA:

<<Înainte de a citi impresiile mele legate de câteva povestioare din volumul Logodnica – Nuvele şi povestiri al lui Anton Pavlovici Cehov, cred că ar fi bine să mă descriu puţin, ca să facem cunoştinţă.

Mă numesc Ioana Mădălina Ţilea şi sunt elevă în clasa a XI-a la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”din Timişoara, la secţia de filologie. Sunt sociabilă şi vorbăreaţă, dar ştiu să fiu serioasă atunci când trebuie. Îmi place limba engleză şi sunt pasionată de dans, pe care îl şi practic în timpul liber. Îmi plac romanele de aventură şi de dragoste, însă sunt şi o mare fană a filmelor. Printre altele, mă atrag actoria, călătoriile şi patinajul.

Am fost bucuroasă când mi s-a propus să scriu o recenzie, aşa că m-am pus pe treabă şi iată rezultatul. Dintre povestirile prezente în volum, am ales să vorbesc despre trei, şi anume despre Moartea unui slujbaş, Cameleonul şi Grasul şi slabul.

Cameleonul mi-a plăcut cel mai mult, datorită comicului sub care se ascunde fina analiză a lipsei de caracter a oamenilor. Întorsătura pe care o iau faptele este legată de presupusul stăpân al unui căţel care seamănă cu un pion pe o tablă de şah. La început, căţelul e „blestemat”, fiindcă se crede că este vagabond şi e chiar condamnat la moarte. Când ceilalţi spun că s-ar putea să fie al generalului Jigalov, comisarul Ociumelov nu mai ştie ce să facă pentru a-i intra în voie „căţeluşului”, ba chiar este acaparat de un sentiment de vinovăţie, asociat cu „căldura” pe care o simte. În final, când căţelul e luat acasă de bucătarul generalului, Ociumelov îl descrie ca fiind „frumuşel” şi „deştept foc”. Toată povestirea subliniază ideea că toţi cei care nu erau de neam nobil , erau oarecum „ucişi” social, fiindcă nu se puteau apăra şi le erau anulate drepturile, în timp ce  persoanele de rang înalt beneficiau de toată atenţia.

Grasul şi slabul are aproximativ aceeaşi temă; dacă la început slabul se adresează grasului, fostul său coleg de şcoală, de la egal la egal, atunci când află rangul acestuia începe să-l linguşească, devenind servil, chiar supus. I se adresează numai cu „Excelenţa Voastră”, deşi grasul îi spune că, fiind prieteni, nu are de ce să se comporte astfel. Totul culminează cu temeneaua lui Nafanail, fiul slabului, ca simbol al servilismului familiei acestuia, toţi fiind „măguliţi” pentru că l-au întâlnit. Mi se pare că atributele lor sunt sugestive: unul e atât de „slab” încât e capabil să se înjosească, pe când celălalt s-a îmbogăţit, devenind un „gras” al societăţii, „consilier cu două stele”.

Moartea unui slujbaş merge chiar mai departe. Personajul se confundă cu statutul său inferior, ajunge chiar să trăiască asumându-şi starea cu stoicism. Aşa cum îi sugerează şi numele, Cerveakov se consideră neînsemnat ca un vierme şi nu face nimic pentru a depăşi acest stadiu, ba chiar e convins că aşa trebuie să fie. De aceea, interpretează exagerat orice din partea celor de rang înalt şi citeşte în ochii consilierului o perfidie inexistentă de fapt. De asemenea, şi numele consilierului este oarecum predestinat acestui rol (Brizjalov provine de la brizjat =a împroşca) Încearcă să se scuze prin toate mijloacele posibile pentru simplul fapt că a strănutat şi l-a stropit pe consilier ; atunci când, iritat de atâta servilism, consilierul îl scoate afară din biroul său, nu poate suporta şocul şi moare.

În concluzie, cred că toate aceste povestiri trădează, sub o mască de umor şi ironie amară, o lume plină de aparenţe, cu un sistem valoric dezechilibrat, în care celor „mari” li se acordă totul iar cei „mici” îşi asumă soarta şi îi copleşesc pe „stăpâni” cu linguşeli şi laude.>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 21 octombrie 2010, de la ora 18, a avut loc cea de-a opta întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema VOLUPTATEA NEGAŢIEI – F.M. DOSTOIEVSKI, ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna octombrie: coborârea în „subterana” bântuită de neobosite contradicţii şi de mirajul unei libertăţi dobândite cu preţul negaţiei duse la extreme, având ca punct de pornire captivantul şir de negaţii şi negaţii ale negaţiilor care abolesc orice reper axiologic din paradoxalul discurs din Însemnări din subterană al lui F.M. Dostoievski, audiobook apărut în 2010 la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Răzvan Vasilescu. Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea doamnelor profesoare Mihaela Dumitraşcu şi Elena Jebelean de la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara, precum şi de captivanta analiză a modernităţii scrierilor lui F.M. Dostoievski oferită cu generozitate de domnul profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara.

În prima parte a întâlnirii am încercat, ca de fiecare dată, o contextualizare, prin încadrarea nuvelei Însemnări din subterană în peisajul bogat al creaţiei romaneşti a lui F.M. DOSTOIEVSKI, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale sale, cu menţiunea că centrul de greutate al romanelor dostoievskiene nu se află în substanţa lor epică, în poveste, ci în ambivalenţa discursurilor ce le dinamizează :

1. AMINTIRI DIN CASA MORŢILOR (1862) – roman autobiografic, evocând viaţa deţinuţilor deportaţi în Siberia prin prisma lui Alexandr Petrovici Goriancikov, condamnat la zece ani de muncă silnică în Siberia. Romanul ficţionalizează frânturi din experienţa prin care a trecut Dostoievski însuşi, condamnat iniţial la moarte în 1849 pentru legăturile sale cu un grup subversiv de intelectuali, Cercul Petraşevski. Execuţia a fost anulată în ultimul moment şi convertită în condamnare la zece ani de muncă silnică în Siberia, dintre care aproape jumătate inspăşiţi de Dostoievski în detenţie şi cealaltă jumătate ca militar. Această experienţă concentraţionară se regăseşte într-o mai mare sau mai mică măsură în aproape toate romanele lui Dostoievski, înţesate de ocnaşi, procese, crime şi ispăşiri. Experienţa deportării are un tâlc asemănător, de pildă, cu cel al ispăşirii din Crimă şi pedeapsă, aducând o purificare prin suferinţă şi o trezire a conştiinţei mijlocită de o întoarcere spre spiritualitate

2. JUCĂTORUL (1866) – nuvelă scrisă în doar 26 de zile (stenografiată de viitoarea soţie a lui Dostoievski), la presiunea unui editor şantajist, care a profitat de datoriile la ruletă ale scriitorului. Personajul central al nuvelei este Alexei Ivanovici, sfâşiat între pasiunea incontrolabilă pentru ruletă, privită ca formă supremă de experimentare a libertăţii, una dintre cele mai dramatice obsesii dostoievskiene, şi iubirea pătimaşă pentru Polina Alexandrovna, ce aminteşte de paroxismul iubirii-ură din majoritatea romanelor lui Dostoievski

3. CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ (1866) – roman gravitând în jurul crimei şi ispăşirii lui Rodion Romanîci Raskolnikov, un student sărac ce hotărăşte să ucidă o bătrână cămătăreasă, nu atât din dorinţa de a-şi rezolva problemele materiale cu care se confruntă, dovadă mărturisirea făcută Soniei că ar fi fericit dacă aceasta ar fi fost motivaţia crimei, cât din ambiţia de a-şi demonstra că nu este un „păduche”, ci un „supraom”, în termenii lui Nietzsche, un geniu asemenea lui Napoleon, „dincolo de bine şi de rău”, mai presus de normele morale, liber de orice constrângere. Cu toate acestea, după săvârşirea crimei Raskolnikov se confruntă cu o avalanşă de remuşcări, romanul urmărind purgatoriul conştiinţei chinuite de spectrul crimei. Romanul se construieşte antitetic, prezentând cele două opţiuni ale lui Raskolnikov, care trebuie să aleagă între angelica Sonia Marmeladova, care îi oferă speranţa ispăşirii prin mărturisire, şi diabolicul Svidrigailov, seducătorul care îi dă târcoale surorii lui Raskolnikov, Dunia, şi care întruchipează ispita radicalizării amoralismului iniţial

4. IDIOTUL (1868-1869) – roman construit în jurul figurii angelice a Prinţului Lev Nikolaevici Mîşkin, a cărui poreclă se trage de la boala de care acesta suferă, epilepsia, numită şi idioţenie. Ambiguitatea personajului este grăitoare: adeseori asociat în sudiile interpretative cu Iisus Hristos, Mîşkin este de asemenea ironizat pentru naivitatea şi inocenţa care îl transformă într-un paria, un marginal, un inadaptat. Dostoievski se joacă magistral cu această ambiguitate a personajului, construind acţiunea romanului în aceste multiple direcţii de interpretare. Mîşkin, întors în Rusia după mai mulţi ani petrecuţi într-un sanatoriu elveţian, este sfâşiat între iubirea pentru sofisticata Nastasia Filippovna şi romantica Aglaia Ivanovna. Un personaj antitetic, precum Svidrigailov pentru Raskolnikov, este Rogojin, prietenul malefic care o va ucide în final pe Nastasia şi va încerca să îl ucidă şi pe Mîşkin, care se reîntoarce la sanatoriu într-o stare critică, într-un final ce păstrează şi chiar potenţează ambiguitatea personajului

5. DEMONII (1872) – un roman înţesat cu referinţe ideologice, cu ecouri nihiliste, anarhiste, socialiste, având în centru figura lui Nikolai Stavroghin, personaj înrudit cu Raskolnikov, autor al unor crime precum violarea unor copile sau plătirea unui asasin al soţiei şi cumnatului său, însă fără speranţa vreunei salvări prin întânirea cu o Sonie călăuzitoare, Stavroghin sfârşind prin a se sinucide. În jurul lui Stavroghin se coagulează un grup de revoluţionari exaltaţi, posedaţi de demonii unor ideologii utopice, fiecare exponentul a câte unei direcţii ideologice radicale: Piotr Verhovenski, Şatov, Kirillov. Un fragment aparte este La Tihon, cuprinzând spovedania lui Stavroghin, amintind de stilul convulsiv din Crimă şi pedeapsă sau din Omul din subterană

6. ADOLESCENTUL (1875) – roman al conflictului între generaţii, ilustrând confruntarea dintre tânărul de 19 ani Arkadi Makarovici Dolgoruki şi tatăl său natural, moşierul Andrei Petrovici Versilov. Visul de îmbogăţire al lui Arkadi, reflex al complexului de inferioritate trezit de condiţia sa marginală, de bastard, îl implică în diferite intrigi şi îl apropie de Katerina, o tânără văduvă care va amplifica acest conflict tensionând relaţiile dintre tată şi fiu

7. FRAŢII KARAMAZOV (1878-1880) – ultimul roman al lui Dostoievski, povestea celor 3 (de fapt 4) fraţi, fiii lui Feodor Pavlovici Karamazov. Când acesta este ucis, principalul suspect este Dmitri, fratele cel mare (28 de ani), care îşi ameninţase tatăl cu moartea în urma unui conflict provocat de refuzul acestuia de a-l ajuta financiar pe fiul său pentru a se căsători cu Gruşenka, o seducătoare tânără de 22 de ani care îi cucerise şi pe tată, şi pe fiu. Dmitri este osândit la muncă silnică în Siberia şi îşi acceptă pedeapsa ca pe o formă de ispăşire a urii pentru tatăl său. Ceilalţi doi fraţi legitimi, Ivan şi Aleoşa, reuşesc să-l deconspire pe adevăratul criminal, fiul nelegitim al lui Feodor Pavlovici, Smerdeakov, slujitor în casa acestuia, care în final se sinucide. Dacă Dmitri este un hedonist, ca şi tatăl său, adeptul unui cult al trupului şi al viciului senzualist, Ivan (24 de ani) este un raţionalist, un revoltat lucid împotriva ordinii divine, cochetând cu ateismul. Grăitor în acest sens este poemul Marele Inchizitor al lui Ivan, construit în jurul celor trei ispite ale lui Iisus Hristos în pustie, interpretate prin prisma marii obsesii dostoievskiene, problema libertăţii: înfruntarea dintre Dumnezeu coborât pe pământ şi bătrânul inchizitor care vrea să Îl ardă pe rug pune faţă în faţă revolta şi iubirea. Cea din urmă se dovedeşte triumfătoare, dovada speranţei dostoievskiene în mântuirea prin credinţă şi iubire creştină, întruchipată prin Aleoşa, al treilea frate Karamazov (20 de ani), ucenic într-o mănăstire, personaj luminos, deschis spre spiritualitate

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile unei cititoare fidele a Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara):

Dacă Rusia nu ar (mai) purta stigmatul regimului totalitar care a marcat-o în cea mai mare parte a veacului trecut, probabil că mult mai mulţi reprezentanţi ai generaţiilor mai tinere nu şi-ar pune problema învingerii unui oarecare obstacol înainte de a citi o carte ce aparţine literaturii acestui spaţiu. La ultima întâlnire a <<cititorilor celebri timişoreni>>, se pare că prejudecăţile au cedat în faţa perenităţii operei dostoievskiene, mulţi tineri apreciind pe drept cuvânt Însemnările din subterană ale aceluiaşi autor.
În partea de început a discuţiilor, domnul profesor Ilie Gyurcsik ne-a vorbit despre locul pe care îl ocupă Feodor Dostoievski în literatura rusă. Acest aspect priveşte în primul rând relaţia autorului cu predecesorii săi, relaţie care, deşi iniţial a fost una de apropiere de aceştia, în cele din urmă, Dostoievski s-a distanţat de ideile lor. Din acest context trebuie reţinut numele prozatorului şi dramaturgului rus, Nikolai Gogol, de sub <<mantaua>> căruia a ieşit şi autorul <<subteranei>>.

De asemenea, un alt reper interesant îl constituie finalul operei: “Lăsaţi-ne singuri, fără carte la îndemînă, şi ne vom încurca imediat, ne vom pierde, nu vom şti la ce să aderăm, ce linie, să urmăm; ce să iubim şi ce să urâm, ce să respectăm şi ce să dispreţuim? (…) Sîntem născuţi morţi şi, de altminteri, de mult nu ne mai naştem din părinţi vii, lucru care ne place din ce în ce. Am prins gust. În curând vom născoci cumva şi naşterea nemijlocită din idee. (…) m-am săturat pînă-n gît să tot scriu <<din Subterană>>… Nu s-a putut stăpîni şi a continuat. (…) Dar sîntem şi noi de părere că ne-am putea opri aici.”

Această parte, de final, a prilejuit o discuţie foarte constructivă despre relaţia dintre persoană, personaj şi personalitate, concepte care se vor regăsi de altfel şi într-o lucrare a domnului profesor Ilie Gyurcsik. În acest context, am înţeles diferenţele care s-au stabilit între cei trei termeni aparţinând aceleiaşi familii lexicale şi care îşi au originea de fapt în cuvântul latinesc ce desemna masca (personna). Astfel, persoanei îi corespunde o existenţă limitată de barierele propriei vieţi, ea fiind cea care trăieşte realmente. Personajul se manifestă în maniera unui rol jucat la un moment dat, care nu moare pentru că poate fi oricând preluat de altcineva. Nici personalitatea nu moare, ci continuă să se confrunte cu noi curente şi noi sisteme de gândire, oferind în acelaşi timp o mostră din mentalitatea contemporaneităţii sale.

Deşi sunt multe lucrurile care s-au spus şi încă se vor spune cu privire la Dostoievski, îmi închei totuşi expunerea amintind o afirmaţie a autorului, pe care am citat-o mai sus, şi asupra căreia consider că merită reflectat: <<În curând vom născoci cumva şi naşterea nemijlocită din idee.>>”

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Humanitas Multimedia pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CARAPACEA BANALITĂŢII – A.P. CEHOV, LOGODNICA. NUVELE ŞI POVESTIRI, Editura Polirom, 2009, care va avea loc joi, 2 decembrie 2010, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din octombrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 21 octombrie 2010, ora 18

„Afară de citit, n-aveam ce să fac; adică, din câte erau pe atunci în jurul meu, nimic nu-mi inspira respect, nimic nu mă atrăgea. Mai ales că mă copleşea nu ştiu ce lingoare nedesluşită, dându-mi o sete isterică de contradicţii, de constraste; atunci mă dedam desfrâului.” (F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană) O mărturisire răbufnind din „subterană”, dând glas imperioasei nevoi de altceva, pavăză împotriva plictisului şi conformismului, dar şi dovadă supremă a libertăţii neîngrădite de nicio constrângere exterioară sau interioară. Iată singurul reper al omului din subterană al lui Dostoievski,  o voce sfâşiată de patima unei pendulări neobosite între extreme, veşnic nemulţumită de ideile pe care le problematizează cu un deliciu al contradicţiei care relativizează orice discurs. Iată şi provocarea celei de-a opta întâlniri a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 21 octombrie 2010, ora 18, cu tema VOLUPTATEA NEGAŢIEI – F.M. DOSTOIEVSKI, ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ: coborârea în „subterana” bântuită de neobosite contradicţii şi de mirajul unei libertăţi dobândite cu preţul unui nihilism dus la extreme, având ca punct de pornire captivantul şir de negaţii şi negaţii ale negaţiilor care abolesc orice reper axiologic din paradoxalul discurs din Însemnări din subterană al lui F.M. Dostoievski, audiobook apărut în 2010 la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Răzvan Vasilescu.

Nuvela lui F.M. Dostoievski Însemnări din subterană urmăreşte fluxul confesiv al unui „ins paradoxal”, fără chip şi fără nume, voce narativă contorsionată de contradicţii, reflexivă şi polemică, construind o naraţiune fragmentară şi deliberat tendenţioasă, înţesată de reflecţii filsofice şi problematizări ale unor idei în vogă, precum determinismul sau individualismul, şi presărată cu referinţe livreşti explicite care trezesc suspiciunea de déjà lu. Textul este segmentat în două părţi relativ autonome, un prolog teoretic cu titlul „Subterana” care ne introduce în „filosofia” naratorului anonim printr-un amplu eseu despre libertate, nesăbuinţă şi inadaptare, urmat de „În legătură cu lapoviţa”, ce cuprinde povestirea propriu-zisă, focalizată pe trei episoade vag înlănţuite prin care naratorul devenit şi personaj îşi ilustrează ideile teoretizate în prima treime a nuvelei. Publicată în 1864, nuvela problematizează, într-un agresiv stil polemic şi demolator, câteva dintre obsesiile ideatice care prevesteau prăbuşirea tablei de valori tradiţionale odată cu debusolările modernităţii. Argumentaţia se construieşte în jurul câtorva metafore percutante, precum „zidul” evidenţelor care temperează îndrăznelile hazardate, impertinenta formulă „2×2=4”, care sintetizează inflexibilitatea legilor naturii şi a ştiinţelor derivate, precum matematica ori logica, confortabilul „palat de cleştar” al raţiunii în contrast cu „coteţul” voinţei iraţionale, al nesăbuinţei ce transformă omul într-o „fiinţă bipedă şi ingrată” şi nu într-un „buton de orgă” sau o „clapă de pian” precum în viziunile deterministe care ignoră liberul arbitru. Ideile sunt mereu afirmate şi renegate, consistenţa discursului se dizolvă într-o „pălăvrăgeală” fără repere şi certitudini, într-un simplu exerciţiu de stil care alunecă încet în ficţiune, în povestirea propriu-zisă, care va păstra acelaşi spirit al negaţiei programatice. O povestire despre „lapoviţă”, despre zăpada „galbenă, tulbure”, despre întinare şi coborâre în subterană, sfidând ostentativ mesajul versurilor alese ca motto dintr-o poezie a lui N.A. Nekrasov despre căinţă şi salvare. Cele trei episoade frizează ridicolul, construindu-se pe inadecvarea dintre modelele livreşti ale personajului, desprinse dintr-o literatură a „frumosului şi sublimului”, şi grotescul situaţiilor cu care acestea sunt confruntate: răzbunarea unei ofense aduse de un ofiţer care trece neobservată în pofida îndelungilor pregatiri, o cină eşuată cu câţiva foşti colegi, sfârşită prin umilinţa unei provocări la duel neluate în seamă, seducerea şi abandonarea Lizei, care îi oferă omului din subterană o neaşteptată dovadă de demnitate.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt deliciile şi supliciile voluptăţii negaţiei şi cum se resfrâng ele în structura textului?
• Cum se completează cele două părţi ale nuvelei, cea teoretică şi cea epică?
• Ce rol joacă livrescul în construcţia nuvelei?
• Ce se ascunde în nuvela lui Dostoievski: nihilism, scepticism, sarcasm, ironie?
• Este viziunea lui Dostoievski un elogiu fervent sau o ironică deplângere a extremismului, a libertăţii amorale şi a nesăbuinţei „omului din subterană”?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din octombrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema VOLUPTATEA NEGAŢIEI – F.M. DOSTOIEVSKI, ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ, care va avea loc joi, 21 octombrie 2010, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Am inaugurat un nou sezon al Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara odată cu cea de-a şaptea întâlnire, din 23 septembrie 2010, cu tema LABIRINTUL SEMNELOR – UMBERTO ECO, NUMELE TRANDAFIRULUI… Reîntâlnirea de la ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara a stat sub semnul provocării lansate în luna septembrie: plonjarea în mirajul labirintului semnelor, cu deschiderile şi închiderile lui, cu bucuria descoperirii unor noi fire ale Ariadnei, dar şi cu riscurile rătăcirii printre suprainterpretări delirante. Punctul de pornire pentru întocmirea unui sinopsis al deliciilor şi caznelor interpretării inepuizabilului labirint al semnelor a fost savurosul roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, apărut într-o nouă ediţie la Editura Polirom în 2010. Ne-am bucurat de participarea doamnei profesoare Elena Jebelean de la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara şi a domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care au deschis dialogul spre variatele interpretări posibile ale complexului roman al lui Umberto Eco, oferindu-ne incursiuni fascinante prin amplul eşafodaj teoretic înălţat de semiotician, un „labirint rizomatic” cu reverberaţii subtile în structura romanescă a Numelui trandafirului.

În prima parte a întâlnirii am încercat o încadrare a romanului Numele trandafirului în peisajul multistratificat al creaţiei prolifice a lui Umberto Eco, printr-o succintă prezentare a câtorva scrieri reprezentative din diverse paliere ale vastei sale opere:

A. SCRIERI TEORETICE:

I. SEMIOTICĂ:

1. TRATAT DE SEMIOTICĂ GENERALĂ (1975; în altă traducere O TEORIE A SEMIOTICII) – un foarte elaborat eşafodaj teoretic ce fundamentează semiotica din dubla perspectivă a unei teorii a codurilor şi a unei teorii a producţiei de semne
2. KANT ŞI ORNITORINCUL (1997) – completare a Tratatului…, fără ambiţiile sistematice ale acestuia, dezvoltând câteva probleme teoretice lăsate în suspensie, precum referinţa, iconismul sau percepţia
3. DE LA ARBORE LA LABIRINT (2007) – o tentativă de elaborare a unei istorii a semioticii, printr-o trecere în revistă a teoriilor limbajului de la Aristotel şi scrierile Evului Mediu la cele moderne ale lui Croce şi Pierce
   

II. HERMENEUTICĂ:

1. OPERA DESCHISĂ (1962) – studiul care i-a adus lui Umberto Eco notorietate, postulând posibilitatea lecturilor multiple care deschid textul
2. LIMITELE INTERPRETĂRII (1990) – o revenire prudentă asupra deschiderii propuse în 1962, interpretările valide (care nu „utilizează” textul pentru a citi contextul social, psihologia autorului, diverse ideologii etc) fiind limitate la cele care îşi găsesc confirmarea în textul interpretat
3. INTERPRETARE ŞI SUPRAINTERPRETARE (1992; o dezbatere cu Richard Rorty, Jonathan Culler şi Christine Brooke-Rose) – o punere în discuţie a derapajelor hermeneutice care sunt infirmate de text, care doar „utilizează” textul, deformându-l şi falsificându-l

III. NARATOLOGIE:

1. LECTOR IN FABULA (1979) – studiu centrat pe figura Cititorului Model, construct al textului care îşi programează viitoarele interpretări
2. ŞASE PLIMBĂRI PRIN PĂDUREA NARATIVĂ (1994) – aplicarea teoriei despre lumile posibile dezvoltată în Lector in fabula, prin câteva incursiuni în lumile narative ale unor basme şi ale unor romane scrise de Dumas, Nerval, Italo Calvino şi chiar… Umberto Eco

IV. LINGVISTICĂ:

1. ÎN CĂUTAREA LIMBII PERFECTE (1993) – problematizarea existenţei unui limbaj originar, perceput drept dat divin, o universală „limbă adamică”, printr-o trecere în revistă a câtorva teorii privitoare la încercarea de reconstituire a acestei limbi originare, ca de pildă teoria despre primatul ebraicei în raport cu celelalte limbi, concepţia lui Dante Alighieri referitoare la limba populară, ideea descendenţei limbilor existente din indo-europeană sau problema limbilor artificiale între care se remarcă binecunoscuta Esperanto

B. ESEURI:

1. JURNAL SUMAR (1963) – preluând titlul rubricii deţinute de Umberto Eco din 1959 în publicaţia „Il Verri”, volumul adună articole acide, în care ironia nu înseamnă neapărat înfierare, ci chiar „omagiu” adus unui model preţuit, precum şi notaţii despre lumea contemporană şi parodii inspirate din actualitate
2. MINUNEA SFÂNTULUI BAUDOLINO (1992) – o selecţie de texte din continuarea Jurnalului sumar, cu deviza „Lăsaţi-mă să mă amuz!”, o răsturnare parodică a lui „Ridendo castigat mores”, adunând o serie de crochiuri cu titluri continuând formula „Cum să…”
3. CINCI SCRIERI MORALE (1997) – scrieri ocazionale, articole publicate în diverse periodice, fragmente din conferinţe, cu un pronunţat caracter etic, abordând câteva teme actuale, precum războiul sau rolul presei
4. PLICULEŢUL MINERVEI (2001) – o selecţie de cronici publicate în rubrica omonimă din revista „L’Espresso”, titlul volumului fiind explicat de autor prin obiceiul lui de a folosi plicurile de carton cu chibrituri marca Minerva pentru a nota idei ce îi treceau prin minte în diferite momente ale zilei şi în cele mai diverse locuri, notaţii dezvoltate ulterior în articolele sale

C. LITERATURĂ:

1. PENDULUL LUI FOUCAULT (1988) – roman cu titlul inspirat de pendulul omonim aflat la Muzeul de Arte şi Meserii din Paris, prin care s-a demonstat de către Leon Foucault mişcarea de rotaţie a pământului, cu toate că nu e exclusă aluzia la numele filosofului poststructuralist Michel Foucault, ale cărui scrieri au influenţat decisiv viziunea postmodernă în care se înscrie şi stilul lui Umberto Eco. Romanul este structurat în 10 părţi, purtând denumirile celor 10 sefiroţi din Cabala, textul fiind înţesat de referinţe la ocultism, alchimie, ezoterism sau teoria conspiraţiei (de altfel, acest roman este unul dintre modelele declarate ale lui Dan Brown pentru Codul lui Da Vinci). Cele trei personaje, Belbo, Diotallevi şi naratorul Casaubon, prieteni şi colegi la obscura editură Garamond din Milano, primesc vizita misteriosului colonel Ardenti, care le încredinţează un text încifrat despre un Plan al Cavalerilor Templieri. Cei trei prieteni găsesc cifrul şi devin obsedaţi de Plan, îl îmbogăţesc cu diferite informaţii relaţionate cu ajutorul calculatorului, pentru ca în final jocul să le iasă de sub control, asemeni unui cancer care nu mai poate fi stopat înainte să distrugă organismul care l-a hrănit
2. INSULA DIN ZIUA DE IERI (1994) – roman în care acţiunea se petrece în secolul al XVII-lea, în anul 1643, având ca personaj central pe nobilul italian Roberto de la Grive, singurul supravieţuitor al unui naufragiu, care reuşeşte să se adăpostească pe un alt vas abandonat aproape de un ţărm, dar, neştiind să înoate, rămâne blocat la bord. Romanul cuprinde rememorările lui Roberto, care îşi rescrie viaţa prin întoarcerea într-un trecut vădit ficţionalizat, în care revine obsedant imaginea fratelui geamăn, un dublu malefic care este învinuit pentru toate greşelile şi eşecurile lui Roberto
3. BAUDOLINO (2000) – roman cu titlul inspirat de figura Sfântului Baudolino, patronul Alexandriei, oraşul natal al personajului omonim al lui Umberto Eco, cu acţiunea plasată în Constantinopolul anului 1204, în timpul celei de-a patra cruciade. Baudolino îi salvează viaţa istoricului bizantin Nicetas Choniates, care, impresionat de cultura şi de abilităţile lingvistice ale acestuia, îl îndeamnă să îşi povestească viaţa. Romanul cuprinde de fapt povestea romanţată a lui Baudolino, Umberto Eco întocmind un colaj intertextual, prelucrând fragmente din romanele cavalereşti, legendele despre Sfântul Graal şi deţinătorul acestuia, Părintele Ioan, elemente din tradiţia medievală, precum bestiarele inventariind animale fantastice ca unicornii, construind cu măiestrie un Ev Mediu fabulos şi livresc
4. MISTERIOASA FLACĂRĂ A REGINEI LOANA (2004) – roman ilustrat ce împrumută titlul dintr-un desen animat, aluzie parodică la mult problematizata „cultură de masă”, care este amalgamată aici de Umberto Eco cu nonşalanţă cu cultura elitistă. Romanul urmăreşte povestea lui Yambo, un anticar din Milano, care la vârsta de 59 de ani, în urma unui accident, îşi pierde memoria subiectivă, reţinând tot ceea ce a citit de-a lungul vieţii, dar uitând totul despre sine, despre familia şi trecutul său. Pentru a-şi reaminti viaţa, se întoarce în Solara natală şi încearcă să-şi reconstruiască trecutul prin familiarizarea cu cultura în care s-a format: reciteşte cărţi şi ziare vechi, radiografiază mişcările culturale şi ideologice ale Italiei ultimei jumătăţi de secol XX. Ironic, reconstrucţia culturală premeditată raţional se dovedeşte fără efect, memoria revenindu-i în cele din urmă lui Yambo la fel de fulgerător, prin regăsirea sentimentelor intense din copilărie şi adolescenţă şi prin reîntoarcerea la emoţia primei iubiri

D. ALTE SCRIERI:

1. CUM SE FACE O TEZĂ DE LICENŢĂ (1977) – iniţial un ghid pentru studenţii profesorului, manualul cuprinde sfaturi practice pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice, exemple de fişe de lectură, ponturi privind sistematizarea informaţiei
2. ISTORIA FRUMUSEŢII (2004) – un colaj de texte literare şi imagini artistice care ilustrează mutaţiile categoriei estetice a frumosului din antichitatea sacralizantă la modernitatea demitizantă
3. MEMORIA VEGETALĂ ŞI ALTE SCRIERI DE BIBLIOFILIE (2006) – o serie de eseuri şi conferinţe despre bibliofilie, despre biblioteci şi colecţionari, despre trecerea de la „memoria minerală” a plăcuţelor cuneiforme sau a inscripţiilor antice la „memoria vegetală” a papirusurilor şi a hârtiei şi până la o revenire neaşteptată la siliconul mineral al calculatoarelor
4. ISTORIA URÂTULUI (2007) – colaj îngemănat cu Istoria frumuseţii, ce prezintă reversul canoanelor estetice centrate pe frumos, ilustrat cu mostre de literatură şi artă care frizează asimetria, dizarmonia, grotescul şi macabrul
5. VERTIGO. LISTA INFINITĂ (2009) – antologie ilustrată de cataloage, inventare, liste din antichitate până în prezent, de fragmente de texte de la Hesiod la James Joyce, dezvăluind atracţia infinitului reprezentat prin lungi înşiruiri lăsate deschise prin ingenioasa sintagmă et caetera

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile unei cititoare fidele a Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara):

„Perioada Evului Mediu implică mai multe aspecte: fie alegem să îl privim pe cel ludic, manifestat în jocul amorului curtenesc ori în turnir – latură care îşi găseşte justificarea chiar şi în caracterul naiv al picturii vremii – fie ne îndreptăm atenţia spre aspectele care i-au oferit acestei epoci statutul de veac întunecat (este vorba aici despre răscoale ţărăneşti, războaie, epidemii, tendinţa dusă până la obsesie, de a stigmatiza, ba chiar de a pune sub semnul maleficului anumite categorii de persoane, cum ar fi evreii, femeile precum şi pe oricine s-ar fi putut manifesta în chip eretic în raport cu dogma catolică; în acest context, îşi face simţită prezenţa o instituţie teocratică manifestându-se în maniera unei poliţii politice: temuta Inchiziţie). Acest colectiv marcant al societăţii medievale – clerul – este chemat să realizeze acţiunea romanului. Însă Numele trandafirului nu impresionează numai prin situaţie, prin tensiune ori prin izul medieval, ci şi prin aspecte perceptibile cu ochiul semioticianului. Această sferă, a semeion-ului, a constituit, de fapt, tema întâlnirii noastre, sub îndrumarea generoasă a domnului profesor Ilie Gyurcsik, care ne-a oferit o incursiune documentată în sferele semioticii şi hermeneuticii.

În acest sens, s-a discutat despre labirint. Însă despre ce labirint este vorba, în realitate? Dezbătând această problemă, am ajuns la concluzia că se poate vorbi despre două labirinturi: unul îl constituie biblioteca abaţiei din Melk, a cărei dispunere este sub forma unui copac: <<Apoi mai există labirintul manierist, dacă îl desfăşori, îţi rămâne în mână un fel de copac, o structură cu rădăcini şi multe ulicioare oarbe. Ieşirea e una singură, dar poţi greşi. Ai nevoie de un fir al Ariadnei ca să nu te pierzi.>> (Umberto Eco, Marginalii şi glosse la Numele rozei). Cel de-al doilea labirint însă este cel care ia în calcul totalitatea semnelor şi a ipotezelor care emerg din ele şi care îl conduc pe Guglielmo către făptaşul crimelor ce au avut loc în abaţie. În acest context, s-a pus problema structurii rizomatice a situaţiei în care se găseşte fostul inchizitor din Baskerville. Prin urmare, acest al doilea labirint <<e conceput în aşa fel încât fiecare stradă se poate uni cu oricare alta. Nu are centru, nu are periferie, nu are ieşire, pentru că potenţial e nesfârşit.>> (Umberto Eco, Marginalii şi glosse la Numele rozei).

În urma discuţiilor despre labirint, s-a arătat importanţa bibliotecii în desfăşurarea acţiunii romanului. Astfel, deşi descoperirea acesteia şi pătrunderea în incinta ei se face anevoios şi în chip ascuns, ea reprezintă de fapt nucleul în jurul căruia e creată întreaga lume a operei. De asemenea, în legătură cu natura bibliotecii, au existat câteva observaţii interesante şi demne de a fi reţinute: este vorba aici în primul rând despre aspectul de rebus al bibliotecii, aspect dezvăluit de doamna profesoară Elena Jebelean. Astfel, rebusul ia în calcul căutarea unor cuvinte care să se potrivească atât ca număr de litere, cât şi astfel încât să nu afecteze sensul celorlaltor cuvinte, ba dimpotrivă, să îl completeze.

Un alt aspect semnificativ, care are la bază acelaşi spaţiu labirintic, îl reprezintă aflarea autorului crimelor. Guglielmo şi Adso, auzind nişte zgomote în zidul încăperii finis Africae, pătrund în respectiva cameră şi îl descoperă pe paznicul bibliotecii, Jorge. Una din discuţii a pornit de la numele acestui personaj, Jorge (originar) din Burgos, nume care se apropie de cel al binecunoscutului scriitor Jorge Luis Borges, despre care se ştie că şi el a fost un mare adept al labirinturilor. De fapt, autorul însuşi mărturiseşte că numele criminalului îl evocă pe scriitorul amintit: <<Voiam un orb ca paznic al unei biblioteci (…) şi bibliotecă plus orb nu pot da decât Borges, şi pentru că datoriile se plătesc.>>

Legat de activitatea de detectiv desfăşurată de catre Guglielmo şi Adso, câteva observaţii au scos în evidenţă asemănarea dintre romanul lui Umberto Eco şi alte romane poliţiste faimoase. În primul rând, este vorba despre câteva nume comune sau similare: locul de baştină al lui Guglielmo este Baskerville, acelaşi oraş în care Arthur Conan Doyle plasează acţiunea unuia dintre romanele sale; de asemenea, numele lui Adso, ca sonoritate, aduce în măsură foarte mare cu cel de Watson, asistentul lui Sherlock Holmes. În al doilea rând, am observat că există şi câteva situaţii comune celor două carţi; în acest sens, se remarcă faptul că Guglielmo nu rezolvă de unul singur cazul cu care este confruntat, ci alaturi de un uncenic – în aceeaşi situaţie se află şi detectivul lui Conan Doyle.

O altă direcţie importantă a discuţiei a fost titlul romanului. Umberto Eco însuşi mărturiseşte în Marginalii şi glosse la Numele rozei, că iniţial cartea a fost intitulată Abaţia crimei, însă i-a schimbat titlul, întrucât ar fi existat riscul ca cititorul să perceapă mai puţin latura semiotică şi să se limiteze la cea poliţistă. <<Ideea cu Numele rozei mi-a venit aproape din întâmplare, şi mi-a plăcut pentru că trandafirul este o reprezentare simbolică atât de densă în semnificaţii, încât nu i-a mai rămas nici una. (…) Cititorul, din această cauză, era complet dezorientat, nu putea să aleagă nici o interpretare (…) Un titlu trebuie să îmbine ideile, nu să le separe.>>

Last but not least, sfârşitul romanului aduce aminte de faptul că tot ce e, la un moment dat, trainic şi frumos în cele din urmă piere, rămânând ca numai fosila numelui său să aducă aminte vag de obiectul pe care l-a definit odinioară: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”.

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema VOLUPTATEA NEGAŢIEI – F. M. DOSTOIEVSKI, ÎNSEMNĂRI DIN SUBTERANĂ (audiobook Editura Humanitas Multimedia, 2010), care va avea loc joi, 21 octombrie 2010, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din septembrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 23 septembrie 2010, ora 18

„Nu m-am îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sunt singurul lucru pe care-l are omul la îndemână pentru a se descurca în lume. Ceea ce nu am înţeles eu era legătura dintre semne.” (Umberto Eco, Numele trandafirului) Suntem înconjuraţi de o pleiadă de semne, realitatea ni se înfăţişează sub forma unui neîntrerupt bombardament informaţional, care ne invită la o continuă şi neobosită selectare, procesare, corelare şi interpretare a semnelor ce se perindă haotic prin faţa ochilor noştri. Adevărul semnelor nu poate fi pus la îndoială, ele sunt punctele de susţinere ale labirintului fluid al lumii, doar că ele nu rămân niciodată izolate, ci se înlănţuie în mintea noastră întocmind hărţi de ipoteze ce le falsifică, le deformează şi le transfigurează după chipul şi asemănarea propriei noastre fantezii. Iată provocarea întâlnirii din septembrie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 23 septembrie 2010, ora 18, cu tema LABIRINTUL SEMNELOR – UMBERTO ECO, NUMELE TRANDAFIRULUI: plonjarea în mirajul labirintului semnelor, cu deschiderile şi închiderile lui, cu bucuria descoperirii unor noi fire ale Ariadnei, dar şi cu riscurile rătăcirii printre suprainterpretări delirante. Am ales ca punct de pornire pentru întocmirea acestui sinopsis al deliciilor şi caznelor interpretării inepuizabilului labirint al semnelor savurosul roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, apărut într-o nouă ediţie la Editura Polirom în 2010.

În seara zilei de 29 iulie 2010, de la ora 18, a avut loc cea de-a şasea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PERVERTIREA INOCENŢEI – WILLIAM GOLDING, ÎMPĂRATUL MUŞTELOR… De data aceasta ne-am reîntâlnit la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara pentru a răspunde provocării lansate în luna iulie: recunoaşterea tentaculelor fiarei – proiecţie a propriilor noastre temeri – ce subminează conştiinţa umană, precum şi a posibilelor atitudini în faţa ameninţărilor ei, având ca punct de pornire semnalul de alarmă alegorizat în profeticul roman al lui William Golding, Împăratul muştelor, carte apărută în 2007 la Editura Humanitas Fiction şi în 2008, în format audiobook, la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Mihai Bendeac. De asemenea, într-un moment recapitulativ, am rememorat impresii, dialoguri şi opinii din cele şase luni ale Atelierului nostru de lectură, am reactualizat emoţii şi am facut schimb de sugestii şi propuneri pentru următoarele întâlniri.

În prima parte a întâlnirii am încercat o încadrare a romanului Împăratul muştelor în peisajul divers al creaţiei literare a laureatului Premiului Nobel William Golding, printr-o succintă prezentare a câtorva scrieri reprezentative:

Invitaţie la întâlnirea din iulie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 29 iulie 2010,ora 18

„Auzi colo, să credeţi că aţi putea vâna şi ucide fiara! [...] Ştiaţi, nu? Eu sunt o parte din tine. Vino mai aproape, mai aproape, mai aproape!” (William Golding, Împăratul muştelor) Iată avertismentul hidosului Împărat al muştelor, dezvăluit lui Simon, prima victimă a copiilor sălbăticiţi de pe insula izolată din romanul lui William Golding: adevărata sursă a răului nu trebuie căutată în afară şi nici în acţiunile celorlalţi, ci în interior, în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Fiara, fie ea violenţa, impulsivitatea, orgoliul sau dispreţul, absorbind în spectrul ei semantic întreaga faună a monştrilor eliberaţi din cutia Pandorei, nu e decât o proiecţie a propriilor temeri, oglinda deformată a instinctelor noastre animalice mocnind sub epiderma fragilă a umanităţii noastre. Suntem la cheremul fiarei, ne previne Golding, numai de noi depinde cum o abordăm: ipocriţi, o ascundem şi o întărim prin indiferenţa noastră, demascând-o însă cu orgoliu în ceilalţi, sau, dimpotrivă, o exorcizăm printr-o cutezătoare înfruntare a propriilor slăbiciuni. Aceasta ar fi provocarea întâlnirii din iulie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 29 iulie 2010, ora 18, cu tema PERVERTIREA INOCENŢEI – WILLIAM GOLDING, ÎMPĂRATUL MUŞTELOR: o recunoaştere a tentaculelor fiarei ce subminează conştiinţa umană, precum şi a posibilelor atitudini în faţa ameninţărilor ei, având ca punct de pornire semnalul de alarmă alegorizat în profeticul roman al lui William Golding, Împăratul muştelor, carte apărută în 2007 la Editura Humanitas Fiction şi în 2008, în format audiobook, la Editura Humanitas Multimedia, în lectura lui Mihai Bendeac.

În seara zilei de 24 iunie 2010 a avut loc cea de-a cincea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema JOCUL DE-A FICŢIUNEA – JOHN FOWLES, IUBITA LOCOTENENTULUI FRANCEZ… Ne-am reîntâlnit la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara pentru a răspunde provocării lansate în luna iunie: descifrarea mecanismelor înfiripării şi destrămării iluziei ficţionale, modul în care se construieşte şi se deconstruieşte seducătorul joc de-a ficţiunea. De data aceasta am ales drept punct de pornire al dezbaterii noastre incitantul experiment ludic din savurosul roman al lui John Fowles, Iubita locotenentului francez, carte apărută într-o nouă ediţie în 2008 la Editura Polirom. Invitata noastră din luna iunie, Cristina Băniceru, asistent universitar la Catedra de Limba Engleză a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, ne-a deschis perspective incitante asupra jocurilor postmoderne iniţiate de John Fowles, provocându-ne la un dialog pasionant în jurul câtorva incursiuni metatextuale ale romanului propus spre dezbatere.

În prima parte a întâlnirii am încercat o încadrare a romanului Iubita locotenentului francez în peisajul creaţiei literare a lui John Fowles, printr-o succintă prezentare a câtorva scrieri reprezentative: